de Iulian D. Moleianu
La 15 septembrie 1935, Germania nazistă adopta noul simbol pe steagul naţional, svastica. Însă, totul a început când la 7 august 1920, în cadrul Congresului de la Salzburg, Partidul Nazist a adoptat oficial steagul roşu, cu cercul alb în mijloc şi cu svastica neagră. În cartea sa, „Mein Kampf”, Adolf Hitler explica această alegere: „Roşul reprezintă ideea politică a socialismului, albul - ideea naţionalistă, iar svastica este puterea rasei ariene (n.r. - rasa pură) de a lupta până la victorie, dar în acelaşi timp ideea muncii creative, care întotdeauna a fost şi va fi antisemită!”. Dincolo de simbolistica însuşită de Adolf Hitler, în scopul de a-şi construi propriul mit pe fundamentul tradiţiilor şi legendelor antice, svastica are o accepţie extrem de complexă. Reprezintă, în primul rând, norocul şi prosperitatea, dar mistica sa este mult mai amplă.
Labirint de spirale şi şerpi
În ipostaza iniţială, svastica este o spirală stilizată. Originea cuvântului vine din sanscrită, unde „su” însemna Divinitate, iar „asti” însemna „a fi”. Stema creată de ideologii celui de-al III-lea Reich nu este unică, iar acest lucru poate fi observat în numeroase reprezentări din lumea svasticilor din spirale şi şerpi. De asemenea, simbolul apare în structura spiralată a labirinturilor. Însuşi cuvântul „labirint” îşi are originea în civilizaţia minoică din Creta, care se închina Zeiţei Şarpe şi în care svastica era folosită ca simbol al labirintului, fiind asociată din punct de vedere etimologic cu „Toporul cu două capete”, care nu este altceva decât „Crucea Tau”, în forma literei „T”, numită şi „Crux Commissa”, originară din vechea Chaldee, unde simboliza Zeul Tammuz. Iisus Hristos a fost răstignit pe o asemenea cruce... Svastici asemănătoare, cu structură labirintică, au fost descoperite în cetatea antică Harappa şi datează din anul 2000 î.Hr. Dacă labirintul este considerat pântecele Zeiţei mame, dar şi simbolul şarpelui, nu e de mirare că aceste două imagini au fuzionat. Mai mult, în cultul străvechi al şarpelui, locurile de iniţiere erau asimilate tot cu labirinturile.
În Egipt, labirintul era sinonim cu „Amenti”, drumul în formă de şarpe pe care plecau morţii, în călătoria lor spre înviere. Isis, regina-şarpe a cerurilor, le călăuzea sufletele prin Amenti, iar despre „calea din mijloc” se spunea că duce la „comoară”.
Şi în Grecia Antică, acest simbol este aşezat la loc de frunte. Şarpele care o împodobea pe Zeiţa Atena este înfăţişat ca purtând o fustă - svastică. Ceramica de Samarra, din Mesopotamia, ce datează din perioada 5000-4000 î.Hr., înfăţişează o femeie şi o svastică, pe care pletele fetei se contopesc cu şerpii. De altfel, svastica este reprezentată şi ca doi şerpi împletiţi.
Credinţa nordică şi legendele indiene
În mitologia nordică, Ciocanul lui Thor („Mjollnir”) are o strânsă legătură cu svastica şi reprezintă motivul dominant în arta scandinavă, începând cu Epoca Bronzului şi continuând până în Epoca Fierului. Simbolul svasticii este, de asemenea, prezent pe săbiile anglo-saxone şi pe urnele în care era strânsă cenuşa celor incineraţi. Svastica era „un obiect” care ţinea departe hoţii şi duşmanii, ca o reminiscenţă a ideii că şerpii sunt păzitorii comorii. Ciocanul lui Thor era echivalent şi cu o Cruce Tau, ceea ce are o legătură clară cu secretele şarpelui. Thor folosea arma pentru a reteza capul Boului Sacru, pe care îl folosea ulterior ca momeală pentru capturarea Şarpelui Ouroboros, care înconjura Universul şi îşi înghiţea coada, fiind simbolul continuităţii şi al uniunii între cer şi pământ. Thor îi oferea şarpelui craniul ca ofrandă, în încercarea de a dobândi nemurirea din nectar, băutura zeilor. „Tactica” lui Thor era aceea de a folosi şarpele pentru a prinde şarpele universal. Urmărea astfel să învingă timpul însuşi.
Referitor la asocierea dintre svastică şi Crucea Tau există dovezi care atestă că aceste legende se aseamănă cu cele ale hinduşilor, cu lupta dintre Indra şi Vritra, ceea ce indică originea comună. Vritra este marele şarpe, izvor a două râuri (masculinul şi femininul, pozitivul şi negativul) la fel cum Şarpele Midgard sălăşluieşte sub mare (cea din mintea omului), iar Indra spintecă pântecele şarpelui pentru a elibera apele şi pentru ca fertilitatea să revină pe pământ. Ambii zei, Indra şi Thor, sunt asociaţi cu vremea, amândoi sunt războinici, folosesc fulgerul drept armă şi ambii ucid dragonul.
Indra şi Thor, înlocuiţi cu Arhanghelul Mihail şi Sfântul Gheorghe
Svastica şarpelui este un motiv prezent atât în mistica scandinavă, cât şi în cea hindusă şi apare ca simbol al prosperităţii şi al norocului. În India este cel mai răspândit semn norocos, pentru că simbolizează tălpile picioarelor sau urmele paşilor lui Buddha. În China şi în Japonia, unde s-a răspândit o dată cu budismul, indică pluralitatea, prosperitatea şi viaţa lungă. De asemenea, apare ca motiv în arta maya şi navajo.
Mai târziu, creştinii vor „fura” ambele mituri păgâne, Indra şi Thor, pe care le vor înlocui cu Sfântul Arhanghel Mihail şi cu Sfântul Gheorghe, care apar cu o cruce înfăţişând şarpele roşu, înlocuitorul svasticii.
La fel de interesant este şi faptul că din Crucea Tau sau crucea în formă de „T” provine şi numele Taurului din semnul astrologic cu acelaşi nume, iar în Evul Mediu Crucea Tau era folosită la amulete menite să-i apere de boală pe cei care le purtau.
Începând cu anul 1870, svastica (crucea echilaterală, cu braţele îndoite în unghiuri drepte, toate în aceeaşi direcţie de rotaţie, de obicei în sensul acelor de ceasornic) a devenit extrem de cunoscută în Europa, graţie săpăturilor arheologice ale lui Heinrich Schielmann, care a redescoperit simbolul în arhitectura cetăţii Troia. În epoca modernă, svastica a apărut pe primele bancnote ruseşti, dar mai ales pe coroana Majestăţii Sale Regina Maria a României. Lucrurile au căpătat o altă conotaţie în anul 1910, când svastica a fost percepută drept un simbol antisemit de poetul naţionalist german Guido Von List. Ulterior, a fost adoptată ca „marcă” a Partidului Naţional-Socialist, o dată cu formarea acestuia, în 1919-1920. Încă din perioada mişcării naţionaliste Volkisch naziştii utilizau acest simbol al „identităţii ariene”, un concept filosofic pe care unii gânditori precum Alfred Rosenberg l-au echivalat cu „rasa nordică”, cea dominantă. După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, svastica a fost interzisă în multe ţări, inclusiv în România, fiind asimilată în exclusivitate cu simbolistica nazistă.
„Svastica este puterea rasei ariene de a lupta până la victorie!“ - Adolf Hitler