de Elena Şerban

România în forma actuală poate că nu ar fi fost la fel fără activitatea acestui om. Fără capacitatea sa de a face faţă unor momente grele, fără modul său de a percepe lucrurile şi chiar fără personalitatea sa. Alexandru Ioan Cuza este omul care a avut curajul să accepte domnia nou-înfiinţatului stat România, într-o perioadă în care marile puteri erau cu ochii pe Balcani. El a modernizat ţara cum poate n-a mai făcut-o nimeni altul.

Instruit la cele mai bune şcoli
Alexandru Ioan Cuza făcea parte din rândul boierimii moldovene. El s-a născut la Bârlad, la 20 martie 1820, tatăl său fiind ispravnicul Ioan Cuza. Sultana, mama sa, făcea parte din familia Cozadini, ce avea origini fanariote. Posibilităţile financiare ale familiei i-au permis lui Alexandru să urmeze cursurile pensionului deţinut de Victor Cuenin din Iaşi, una dintre cele mai scumpe şcoli din Moldova. Aici, viitorul domnitor nu a acumulat doar cunoştinţe, ci a făcut cunoştinţă cu doi colegi care i-au rămas prieteni pe viaţă. Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu.
Apoi, în 1835, a plecat la Paris, pentru Bacalaureat. Nu a părăsit capitala Franţei şi s-a înscris la cursurile Facultăţii de Medicină şi de Drept. Faptul că nu a terminat niciuna dintre aceste facultăţi nu a reprezentat niciun impediment. Pentru că foarte puţini dintre tinerii români care mergeau la Paris să studieze reveneau în ţară cu o diplomă.

A participat la Revoluţia de la 1848
1848 a fost anul revoluţiilor în ţările europene. Moldova şi Ţara Românească nu puteau lipsi, însă, în cele două state româneşti, revoluţionarii au fost repede suprimaţi.
Chiar şi în aceste condiţii, tânărul Cuza a ieşit în evidenţă, motiv pentru care a fost luat prizonier şi dus la Viena. A fost eliberat abia în urma unei intervenţii diplomatice britanice.
După revenirea în Moldova, Alexandru Ioan a fost numit ministru de război al Moldovei în 1858 şi a reprezentat Galaţiul în divanul ad-hoc de la Iaşi. Era perioada în care ideea Unirii Moldovei cu Ţara Românească era din ce în ce mai puternică. La fel de puternică era dorinţa oamenilor politici locali ca nou-înfiinţatul stat să fie condus de un român, şi nu de un străin, aşa cum cereau Marile Puteri. Românii, descurcăreţi din fire, au profitat că în Tratatul de la Paris nu se specifica faptul că persoana care va conduce Moldova, spre exemplu, trebuie să fie diferită de domnitorul Ţării Româneşti. Aşa că au ales acelaşi domn în ambele ţări româneşti.

Căsătoria cu Elena, un avantaj în alegerea ca domnitor
Neimplicat în politică şi membru al unei loje masonice, Alexandru Ioan Cuza părea omul cel mai potrivit. Şi s-a dovedit în timp că aşa a fost. Astfel, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Moldovei la 17 ianuarie 1859 şi în Ţara Românească la 24 ianuarie. În alegerea lui Cuza ca domnitor se spune că a contat foarte mult şi căsătoria sa cu Elena Rosetti. Pentru că doamna Cuza se înrudea cu neamul Sturdzeştilor, al Balşilor şi al Cantacuzinilor.

Reformele: Codul Civil şi Codul Penal, obligativitatea învăţământului
După preluarea puterii, ca domnitor al României, Cuza a încercat să dezvolte noul stat pentru a ajunge din urmă Occidentul. Ajutat de prietenul său din copilărie, Mihail Kogălniceanu, pe care l-a numit ministru şi apoi prim-ministru, Cuza a pus bazele Universităţilor de la Iaşi şi de la Bucureşti, a secularizat averile mănăstireşti şi a împroprietărit ţăranii. De asemenea, tot în perioada lui Cuza au fost concepute Codul Civil şi Codul Penal, legea pentru obligativitatea învăţământului primar şi a fost organizată armata naţională.
Convins că fără o infrastructură bună România nu are nicio şansă, Cuza a decis construcţia liniei ferate Bucureşti - Giurgiu. A ales această rută şi pentru că era cea mai scurtă cale care lega capitala ţării cu Dunărea şi, implicit, cu restul lumii. Ironia sorţii a făcut ca acest tronson să fie inaugurat nu de Cuza, ci de Regele Carol I al României.

Începutul sfârşitului
Unele dintre reformele sale nu erau pe placul marii boierimi, însă, ajutat de Kogălniceanu, a reuşit să îşi ducă la îndeplinire multe dintre planuri.
Totuşi, la 2 mai 1864 a fost desfiinţată Adunarea Legiuitoare (Parlamentul), iar Cuza a pierdut sprijinul tuturor partidelor politice. Aşa că, pentru a putea guverna, s-a înconjurat de o camarilă formată din funcţionari corupţi.
De altfel, regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulţumirea liberalilor radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii şi cu o parte a Armantei. S-a format o monstruoasă coaliţie, al cărei ţel era acela de a-l înlătura pe Cuza. Coaliţia şi-a atins scopul, şi în noaptea de 10/22-11/23 februarie 1866, domnitorul a abdicat. În aceste condiţii a fost proclamat ca domnitor Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Cel care a acceptat tronul României a fost Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care a devenit principe al României la 10 mai 1866.

A murit în exil din cauza lui Carol I!
Abdicarea domnitorului a iscat o serie de temeri în România. În timp ce ţăranii se gândeau că vor rămâne fără terenurile date de Cuza, întreaga ţară se temea că Unirea va fi anulată. Din fericire, aceste lucruri nu s-au întâmplat. Chinul lui Alexandru Ioan nu s-a sfârşit o dată cu abdicarea. Pentru că fostul domnitor a fost nevoit să părăsească România. Aşa că şi-a petrecut restul vieţii între Paris, Viena şi Wiesbaden. Chiar dacă a încercat să revină în ţară ca persoană privată, a fost refuzat de Carol I.
Cuza a murit neîmpăcat la 15 mai 1873, în Germania. Acesta nu a fost singurul român care a murit trist în afara graniţelor ţării. Printre alte personalităţi aflate în această situaţie se numără şi fostul prieten al lui Cuza Mihail Kogălniceanu, dar şi Constantin Brâncuşi, Nicolae Bălcescu, George Enescu sau Regina Mamă Elena, mama Regelui Mihai al României.

Soţia a acceptat să-i crească fiii din altă relaţie

Despre Elena Cuza se ştie că nu era o femeie foarte frumoasă. Lucru care nu a avantajat-o deloc în relaţia cu Alexandru, care era un cuceritor, un iubitor al femeilor frumoase. Se ştie, de altfel, că domnitorul avea numeroase amante printre doamnele de la Curte, dar nu numai.
Un alt inconvenient al doamnei Cuza a fost acela că nu putea avea copii. Aşa că nu a mirat pe nimeni când a fost de acord să îi crească fiii lui Alexandru Ioan din relaţia cu Maria Obrenovic ca şi cum ar fi fost ai ei. Este vorba despre Dimitrie, decedat în 1888, şi despre Alexandru Ioan, mort în 1889.

• Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de ţărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alţi 60.000 de săteni au primit locuri de casă şi de grădină
• A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul Domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale. După Cel de-Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi