de Elena Şerban

La 8 aprilie 1911, în Răşinariul Sibiului, a venit pe lume filosoful Emil Cioran. Părinţii săi au fost Emilian Cioran, protopop ortodox, şi Elvira, fiica unui baron. Datorită ajutorului familiei, Emil a urmat Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, şi apoi Universitatea din Bucureşti. În 1933 a obţinut o bursă, care l-a ajutat să-şi continue cursurile de filosofie la Berlin. După revenirea în România, Cioran şi-a publicat prima carte în 1934. Volumul „Pe culmile disperării” a fost distins cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi şi Premiul Tinerilor Scriitori Români. Chiar dacă descoperise arta scrisului, Cioran a fost pentru un an profesor de filosofie la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov. Apoi, în 1937, a plecat la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, bursă ce s-a prelungit până în 1944.

1945 este anul în care Emil Cioran a rămas definitiv în Franţa, dar şi momentul din care filosoful va scrie doar în limba franceză. După retragerea cetăţeniei române de către autorităţile comuniste, a trăit la Paris ca apatrid. Cioran ura publicitatea, dar şi activităţile publice. De aceea, cele mai intense prietenii au fost cele prin corespondenţă cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Barbu Fundoianu, Samuel Beckett, Henri Michaux. Temele favorite ale lui Emil Cioran au fost păcatul originar, sensul tragic al istoriei şi sfârşitul civilizaţiei.

Printre cele mai cunoscute opere ale lui Cioran se numără: „Cartea amăgirilor” (1935), „Schimbarea la faţă a României” (1936) şi „Lacrimi şi Sfinţi” (1937). În perioada interbelică, filosoful a simpatizat cu ideile Mişcării Legionare, fără a fi de acord cu metodele ei violente.

Cioran nu a fost căsătorit niciodată, dar a avut o relaţie de peste 50 de ani cu franţuzoaica Simone Boué, profesoară de franceză.

Filosoful a murit la 20 iunie 1995, la Paris.