de Laura Zmaranda
- Arta dăruită de turci lumii întregi
O asociere aparent imposibilă: apă şi o multitudine de culori ce plutesc deasupra ei asemenea unor făpturi translucide. Este pictura pe apă, pe care turcii au dăruit-o lumii întregi. Doamna Gevria Suliman, inginer de profesie şi mentorul nostru, a descoperit această artă întâmplător, urmărind un reportaj de televiziune. A fost însă suficient pentru a-şi dori să afle mai multe, şi aşa a urmat iniţierea în cadrul unui curs de trei luni, susţinut de Centrul Cultural Turc „Yunus Emre”.
O moştenire culturală preţioasă
Despre pictura pe apă nu se poate spune decât că este identificată cu poporul turc, devenind în timp un fel de ambasador al lui. Deşi importanţa ei pentru cultura turcă este de necontestat, arhivele istoriei nu pot releva perioada exactă în care a apărut. Cercetările efectuate în acest sens sunt îngreunate de faptul că miile de opere ebru din arhivele otomane nu sunt semnate de autori. Există însă teorii care susţin că această artă îşi are originile în secolele al IX-lea şi al X-lea. Cele mai vechi opere de acest gen aparţin ungurilor. De aici, cel mai probabil înaintea perioadei 800-1000, acestea au ajuns la Buhara, în Uzbekistan, şi apoi pe Drumul Mătăsii, în Iran şi Anatolia. În Turcia se practică de peste 500 de ani, dar expansiunea ei în Occident a început în secolul al XVII-lea, cu ajutorul negustorilor.
Alături de celelalte muze ale artei
Deşi civilizaţia otomană şi cultura ei s-au supus metamorfozei impuse de trecerea timpului, ebru a continuat să ocupe un loc important alături de celelalte muze ale artei. Barierele timpului s-au frânt sub fascinaţia covârşitoare pe care o exercită, iar astăzi putem spune că motivele florale specifice ebru şi-au ocupat locul cuvenit în istoria artei. Chiar dacă inventarea ebruului imprimat şi trecerea treptată la utilizarea pânzei negre i-au determinat pe maeştri să renunţe la această pictură, fapt ce a dus aproape la dispariţia ei, oamenii cu dragoste pentru artă au salvat-o de un destin nemeritat.
Materiale „vii”, care la rândul lor dau viaţă
De la apa care umple tăviţa, de la dansul hipnotic al culorilor şi până la materiale folosite, totul pare să aibă viaţă: pensula, vopseaua, fierea de vită, tulpina de trandafir, apa. Şi fiecare dintre ele are un rol important în însufleţirea operei finale.
Actul de creaţie începe „umil” într-o tăviţă din oţel sau din metal galvanizat umplută cu apă. Aici, vopselele obţinute din pietre şi pământ colorat se vor transforma curând într-una dintre cele mai vechi arte turceşti. Ca să nu se scufunde în apă şi să nu se amestece între ele, se adaugă fiere de vită, care conţine acizi activi. De asemenea, apa este amestecată cu un praf numit „kitre” - răşina plantei astragalus, care, în contact cu aerul, se osifică. Este un material care se găseşte cu uşurinţă în multe zone ale Turciei şi în regiunile aride şi semiaride din Asia. Pensula este confecţionată din fire de păr din coada unui cal bătrân, care sunt legate în jurul unei tulpini de trandafir. Pieptănul se realizează prin fixarea pe un lemn moale a unor ace, cuie de sticlă sau sârmuliţe. Pentru a picura vopsea în tavă şi pentru a da formă culorii se folosesc anumite instrumente cu vârf subţire, numite „biz”. Actul de creaţie se încheie cu marmorizarea, adică imprimarea imaginii pe o hârtie, nu foarte subţire, aşezată cu atenţie pe suprafaţa apei.
Chimie, echilibru şi pace
Acestea sunt cele trei elemente primordiale, care la prima vedere nu par să aibă nimic de-a face una cu cealaltă, dar stau la originea filosofiei acestei arte. O filosofie care, în esenţa ei, promovează echilibrul spiritual, gândirea pozitivă, reflecţia asupra spiritului. Contopită într-un amalgam de emoţii, pasiune şi spiritualitate, ea este o oportunitate de a te redescoperi, de a transcede timpul, pentru a redeveni copil.
Dincolo de realitatea abstractă a semnificaţiei ebru, aceasta reprezintă transformarea în artă a unei simple reacţii chimice. Însă nimic nu este întâmplător. Pentru a da suflu de viaţă culorilor şi apei, nu este loc pentru excese, iar proporţiile trebuie bine respectate, astfel încât chimia să se „convertească” la legile nescrise ale artei.
Astfel, apa din tăviţă este apă îngroşată, iar vopselele utilizate nu sunt foarte dense. Cele două elemente, apa şi vopseaua, nu au concentraţii întâmplătoare. Dacă una este în exces, echilibrul este perturbat, iar cealaltă se deteriorează. Dacă una este favorizată, cealaltă se simte ofensată, iar rezultatul nu va fi artă. Acesta pare să fie dictonul picturii care urmează să se plăsmuiască din apă şi vopsea.
Ştiaţi că...
- Ebru este un fel de terapie prin pictură? Când o persoană se concentrează asupra mişcării culorilor şi apei, se relaxează şi pierde noţiunea timpului
- Pictura pe apă este promovată de Centrul Cultural Turc „Yunus Emre” din Constanţa, unde cei interesaţi pot participa la cursuri susţinute de profesori din Turcia?
- Chiar dacă tehnica ebru a fost însuşită şi de europeni, operele de artă turceşti au fost mereu preferate, iar în prezent se găsesc în multe muzee occidentale?