de Carmen Ciripoiu şi Sorin Dumitrescu
Sihăstria e o dragoste care nu poate fi împărtășită cu nimeni. Cine se dăruiește lui Dumnezeu toată viața trebuie să fie doar al Lui, nu pe jumătate. În vechea și frumoasa istorie a monahismului, Sfântul Pavel Tebeul, cinstit cu evlavie în fiecare an la data de 15 ianuarie, este considerat primul ascet care s-a retras „în cele dinăuntru ale pustiei”, primul eremit sau pustnic.
A ales pustiul ca să-și curețe sufletul
Este greu de crezut că cineva ar fi putut fi atât de însetat de prezența lui Dumnezeu încât a fugit definitiv de lume pentru a înălța rugăciuni neîncetate la porțile Cerului… Și totuși, Sfântul Pavel Tebeul a reușit. Și s-a rugat Domnului să nu-l găsească nimeni, pentru ca întotdeauna să rămână cu mintea și cu inima în legătură cu Mântuitorul. Născut în Tebaida (Egipt), din părinți creștini, cu o situație materială foarte bună, Pavel Tebeul a fost inițiat încă din copilărie în tainele credinței adevărate. După moartea acestora, la vârsta de doar 15 ani, a moștenit o avere impresionantă împreună cu sora sa, dar cumnatul său, un om lacom, a plănuit să îl dea păgânilor spre chinuire și să îi ia bogățiile. În acele vremuri, când la putere au fost împărații Deciu și Valerian, creștinii au fost torturați din cauza credinței în Hristos, iar Sfântul Pavel a lăsat în urmă toată averea și a fugit în pustia Egiptului, preferând să rămână sărac, dar cu Dumnezeu, decât bogat și slujitor idolilor. A ales deșertul și s-a retras într-o peșteră dintr-o stâncă, pentru a-și curăța sufletul la focul rugăciunii neîncetate. Și n-a simțit cât de grea a putut fi singurătatea, pentru că îngerii i-au stat mereu alături.
Timp de 70 ani, un corb i-a aruncat pâine
Din acel moment, Sfântul Pavel Tebeul și-a petrecut toată viața departe de lume, acoperindu-se cu frunze și mâncând fructele arborelui finic (curmal). Se spune că doar la prânz, în fiecare zi, la peșteră a venit un corb care i-a aruncat o jumătate de pâine. Și asta timp de 70 de ani… Într-o zi însă, corbul i-a dat Sfântului o pâine întreagă, care s-a rupt singură de la mijloc. A fost momentul când la peștera lui Pavel Tebeul a poposit însuși Sfântul Antonie cel Mare, care a ajuns să-l cunoască pe primul sihastru al creștinismului după ce s-a rugat cinci ani Domnului să îi arate un părinte cu o viață mai sfântă decât a sa. Istoria povestește că, după ce a mers trei zile, o leoaică i-a arătat Sfântului Antonie locul unde a găsit peștera Sfântului Pavel Tebeul. Deși acesta nu a vrut inițial să îi deschidă ușa lui Antonie, despre care el însuși a știut de la Domnul că va veni, după o zi de rugăminți și de lacrimi s-a îndurat să se lase văzut și i-a povestit viața sa. Tot atunci i-a mărturisit Sfântului Antonie că el știa de multă vreme despre viața pe care a petrecut-o și acesta în pustie și ar fi dorit să slujească împreună Domnului, dar era prea bătrân. Mai mult, a știut că Sfântul Antonie a ajuns, de fapt, ca să îi îngroape trupul: „De mult te-a arătat Dumnezeu mie, frate, că sălășluiești în părțile acestea și voiam să te am cu mine și împreună să slujim Stăpânului nostru. Dar fiindcă vremea adormirii mele a venit, Domnul te-a trimis la mine ca să îngropi smeritul meu trup”. La scurt timp, l-a rugat să-i aducă de la Mănăstirea Sfântului Antonie mantia dăruită de Episcopul Atanasie, ca să îi învelească trupul.
Doi lei i-au săpat groapa
Deși tulburat, Sfântul Antonie a plecat să-i îndeplinească dorința bunului său prieten, iar la întoarcere a văzut în văzduh cum trupul Sfântului Pavel Tebeul era condus spre Ceruri de cete îngerești, soboare ale prorocilor și apostolilor. Când a intrat în peșteră, trupul acestuia, fără suflare, arăta de parcă era viu și așezat la sfânta rugăciune. La scurt timp, doi lei veniți din pustiu au început să răcnească de durere, și cu unghiile lor au săpat groapa, apoi au început să-i lingă mâinile și picioarele Sfântului Antonie cel Mare, ca și cum i-ar fi cerut binecuvântarea. După ce Antonie le-a poruncit să plece, cu durere în suflet, l-a îngropat pe Sfântul Pavel Tebeul, apoi s-a întors la mănăstirea sa, luând și haina Sfântului, cea împletită cu frunze de finic. Se spune că i-a fost atât de dragă, încât numai de două ori pe an s-a îmbrăcat cu ea: la praznicul Sfintelor Paști și în ziua Cincizecimii. „Locuitor pustiului și înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Pavel. Și cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cerești daruri luând, vindeci pe cei bolnavi și sufletele celor ce aleargă la tine cu credință. Slavă Celui ce ți-a dat ție putere, slavă Celui ce te-a încununat pe tine, slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri”.
Moaştele, păstrate într-o raclă de marmură
Lavra Sfântului Pavel Tebeul, ce datează din secolul al V-lea, situată în apropierea Mănăstirii Sfântul Antonie cel Mare, de la Marea Roșie, a fost ridicată chiar deasupra peșterii în care s-a nevoit acesta. Prima menționare despre sfântul lăcaș a aparținut pelerinului Antonius Martyr, din Placentia, care, între anii 560 şi 570, a vizitat mormântul Sfântului Pavel Tebeul. Se crede că primii călugări care ar fi viețuit în mănăstire ar fi fost cei melchiți, urmași de egipteni și sirieni. Mai mult, se pare că cel de-al 70-lea patriarh ortodox copt, Gabriel al II-lea, ar fi fost exilat timp de trei ani la Mănăstirea Sfântului Pavel Tebeul. În urma atacurilor triburilor de beduini, din anul 1484, călugării au fost omorâți, iar biblioteca arsă, dar mănăstirea a fost reconstruită în perioada patriarhului Gabriel al IV-lea de Alexandria. Părăsită timp de 119 ani, lavra a renăscut datorită patriarhului Alexandriei, Ioan al XVI-lea, care a adus aici un grup de monahi de la Mănăstirea Sfântului Antonie. Lăcașul sfânt are trei biserici: cea a Sfântului Pavel Anahoretul, construită sub pământ, în peștera unde au fost găsite și sunt păstrate și astăzi, într-o raclă de marmură, sfintele sale moaște, o biserică închinată Sfântului Mercurie și alta, Sfântului Arhanghel Mihail.