de Simona Lazăr

Arta țăranului român - și mă voi referi aici cu predilecție la arta religioasă, care însumează un rol decorativ și un rol profund, spiritual, totodată - este cauționată de sinceritatea exprimării. Fie că vorbim despre pictura pe zid, pe lemn sau pe sticlă, ori de sculptura în lemn (cel mai adesea), în piatră ori diferite alte materiale, nu putem să nu observăm că obârșia acestei (acestor) arte este chiar sufletul naiv al artistului.

Semne încrustate în lemn

Unul dintre comandamentele bisericii ortodoxe este „să nu-ți faci chip cioplit”. Spre deosebire de Apus, unde statuile și scenele statuare abundă, în spațiul ortodox acestea sunt arareori întâlnite. Țăranul român nu a „cioplit chipuri” în sensul de a inculca puterea binevoitoare a sfinților în statui. Dar și el a folosit dalta pentru a da sens și semnificație religioasă lemnului. Firesc, putem spune, dacă ne gândim că a ciopli/ a însemna lemnul a fost una dintre primele forme de manifestare artistică și practică a omului, din vechime. Iar în privința țăranului român, putem vedea care sunt, în plan religios, urmările unor gesturi artistice repetate: troițele așezate la răspântii, lucrate în lemn, sunt o suită de cruci suprapuse și bogat ornamentate. Troițele semnifică binecuvântare, eliberare de păcate, mântuire, căci ele îl reprezintă pe Iisus Hristos pe crucea morții Sale, fără de care nici Învierea nu ar fi putut să existe. Nici mântuirea. Dar crucile și troițele nu sunt singurele. De la porțile pe sub care se intră în bisericile de lemn până la porțile împărătești bogat ornamentate, la chivoturi și iconostase - toate poartă urmele daltei meșterului popular, a artistului naiv. Aproape în orice biserică ai merge, azi, nu poți să nu afli măcar o piesă de lemn sculptat care să îți trezească admirația pentru complexitatea lucrăturii și pentru încărcătura spirituală a obiectului religios în sine. În Maramureș și în Bucovina de nord-vest, întâlnim chiar sculpturi în lemn inspirate din arta naivă a altor comunități (etnice și religioase) cu care țăranii noștri au conviețuit. Un exemplu în acest sens o constituie influența sculptorilor-țărani din satele poloneze din cele două ţinuturi asupra sculptorilor-țărani români. Madone și sfinți catolici se regăsesc în zveltele forme ale unor Fecioare și sfinți din biserica ortodoxă română.

Icoana pe sticlă

Una dintre cele mai puternice forme de reprezentare „naivă” a spațiului creștin, la români, o constituie icoana pe sticlă (pe glajă), care își are începuturile pe la anul 1699. Mai precis, în acel debut de toamnă în care se spune că, la Mănăstirea Nicula (lângă Cluj), ar fi curs lacrimi din ochii Maicii Domnului, de pe o icoană veche de lemn. În zilele, săptămânile și lunile următoare, mulțimea a venit să se închine la icoana făcătoare de minuni. Și fiecare pelerin și-ar fi dorit să aibă o copie a acelui chip minunat, să îl ia cu sine și să continue să se închine acelui chip desăvârșit, în casa sa ori în biserica satului tău. Se zice că, atunci, folosind ca suport glaja care se fabrica într-un centru de sticlărie din apropiere, câțiva pictori străini, veniți din centrul imperial al Europei, s-au apucat să multiplice chipul Preasfintei din icoana de la Nicula. În atelierul pictorilor străini au intrat și câțiva meșteri-artiști români - fie ei țărani sau călugări - care au deprins repede tehnica picturii pe sticlă. S-a fondat atunci, la Nicula, o adevărată „școală” de iconari pe sticlă. Iar faima acestora a crescut, astfel că pictorii formați în mănăstirea de lângă Cluj au fost chemați și în alte părți ale Transilvaniei, ale Maramureșului, chiar și ale Bucovinei, unde au împărtășit meșteșugul pe care ei înșiși l-au aflat de la acei pictori. Mai departe, fiecare iconar-țăran a trecut prin filtrul său temele, coloristica, a (re)interpretat scenele Sfintei Scripturi într-un fel deopotrivă „naiv” și „profund”. Unele reproduc scene sau sfinți pe care, în același teritoriu, le regăsim și în icoana pe lemn, în frescă pe zid sau în pictura interioară a bisericilor de lemn. Altele sunt specifice picturii pe sticlă din Ardeal. Se poate ca, în aceste trei secole și mai bine, să fi fost pictate și icoane de o rarisimă frumusețe care, datorită fragilității materialului lor de bază, să se fi pierdut. Dar cele care au rămas sunt suficiente azi pentru a umple muzeele (dacă nu au rămas încă în biserica ori în casa cărora le-au fost menite) și pentru a oferi modele de lucru pentru artiștii de azi.

Poarta Frumoasă

Unul dintre elementele nelipsite din arhitectura interioară a bisericii ortodoxe - fiind, de asemenea, purtătoare de semne artistice și spirituale - este ușa largă din mijlocul iconostasului („peretele” care separă altarul de naos), cunoscută sub numele de „Poarta Frumoasă”. Aceasta este, de fapt, compusă din două uși mai mici - „bemothyra” - care sunt „Ușile Sfântului Altar”. Ele sunt numite, de asemenea, „Ușile Împărătești” sau „Sfintele Uși”. Bogat ornamentată și lu- crată dintr-un lemn care să reziste veacurilor, „Poarta Frumoasă” își merită numele. Întâi de toate datorită „broderiei” traforate care dă seama despre arta meșterului popular, despre îndemânarea și inspirația lui (dublată de binecuvântarea Cerească). În al doilea rând, datorită materialelor folosite, a calității vopselurilor - adeseori întâlnim aici și foița de aur, care o înnobilează și o luminează. În al treilea rând, să ținem seama de faptul că porțile iconostasului - pe lângă „Sfintele Uși”, avem în cele două margini ale catapetesmei și „Ușile Diaconești” - sunt și ele suport pentru arta iconografică. Printre sfinții care-și află locul aici (după inspirația creatorului, dar și la cererea ctitorului), îi regăsim pe Arhanghelul Gavriil și Maica Domnului (Buna Vestire), figurile regilor proroci David şi Solomon, ale Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel sau ale celor patru Evanghelişti: Matei, Ioan, Marcu şi Luca sau figurile a patru sfinţi ierarhi. „Sfintele Uși” sunt o reprezentare a „Porților Ierusalimului”, prin care Dumnezeu a intrat în Duminica Floriilor, dar tot ele semnifică intrarea în Ierusalimul cel Ceresc. Ele sunt folosite numai de către clerici și numai în cadru liturgic.