de Valentin Țigău

Rar reporterul are prilejul să întâlnească oameni ca doctorul chirurg Emil Barbu! La nici 40 de ani, el a operat cazuri grave în Burundi, Rwanda, Kenya, Etiopia și în jungla amazoniană. Mii de oameni săraci îi sunt datori cu propria lor viață. Mii de copii au crescut mari pentru că el a fost acolo când ei erau pe pragul dintre viață și moarte. Medic chirurg la Spitalul Municipal Câmpina, tânărul doctor român are o temeritate și o pasiune demne de marii exploratori ai lumii.

„Am crescut cu cărțile despre marii exploratori din secolul al XIX-lea”

- Domnule doctor Emil Barbu, vă numărați printre puținii chirurgi români care au ajuns în cele mai sărace țări ale planetei, unde, cu mijloace modeste, ați salvat, împreună cu echipa dumneavoastră, sute, poate mii de vieți. Cum se face că ați ales acest drum în viață și în carieră?

- M-am născut la Cetățeni, un sat pe valea Dâmboviței, între Câmpulung Muscel și Târgoviște, o zonă deosebit de frumoasă, cu un trecut istoric deosebit: acolo a fost primul descălecat de țară al lui Negru-Vodă și s-a scris istoria eliberării zonei de tătarii care migrau. Tata a fost un intelectual - un învățător, care însă nu a mai profesat. Am beneficiat de o bibliotecă impunătoare în care am citit în special despre anii 1840, când se făceau marile descoperiri în Africa. Livingston, Stanley... Am fost inspirat de viața lor, mai ales că Livingston practica un fel de medicină și chirurgie arhaică -, dar nici nu putea să facă altfel! - în timp ce încerca să cartografieze Africa și să pună pe hartă lacurile și râurile de pe continentul negru. Apoi, am citit despre marii misionari ai Asiei și ai Americii. William Carey, care a mers în India; David Reinert, care a dus Biblia Pieilor Roșii, în SUA; Adoniram Judson, în Birmania; Hudson Taylor, în China. Crescând cu niște modele de urmat, oameni curajoși care au putut să schimbe ceva, de mic mi-am dorit să fiu medic chirurg.

- Un medic chirurg care, într-o zi, a decis să o ia pe urma eroilor lui. Dar înainte de asta au fost ani de studii, de formare profesională...

- Am terminat facultatea la UMF „Iuliu Hațieganu” din Cluj, în 2008. Am făcut un an de medicină de familie, după care am început specializarea chirurgie și am fost format ca medic chirurg la Clinica Chirurgie 1, unde profesor era Constantin Ciuce, iar conferențiar era Pop Cezar. În acel moment, am început cariera de medic chirurg. Am lucrat cinci ani ca asistent universitar la UMF Cluj, pentru secția franceză. Cu un an înainte să termin rezidențiatul, am primit o ofertă de muncă la Dreux, un orășel nu departe de Paris, și am acceptat-o cu dorința de a învăța mai multă tehnică chirurgicală, în special laparoscopie. Am stat acolo un an până am terminat rezidențiatul apoi m-am întors la Cluj, mi-am dat specialitatea și m-am întors în Franța, unde am mai stat trei ani și jumătate.

„Copii lăsați pe marginea drumului, ca niște câini comunitari”

- Care a fost prima misiune umanitară în care ați fost implicat?

- În perioada rezidențiatului și după rezidențiat am fost membru fondator al unei fundații din California, SUA. În 2011, am făcut prima misiune umanitară cu suportul acestei fundaţii, care a strâns fonduri în Statele Unite, iar misiunea a fost în Burundi, care este, practic, cea mai săracă țară din lume, vecină cu Rwanda - care a fost martoră a celui mai mare genocid (1994). Cea mai săracă, din cauza corupției și a conflictelor locale. Am stat acolo o lună. A fost ceva incredibil! Am văzut și am salvat zeci de copii lăsați pe marginea drumului, fără niciun suport - pentru că în această țară există promiscuitate sexuală, iar copiii care rezultă din astfel de accidente sunt lăsați pe marginea drumului, ca niște câini comunitari. Ne-a ajutat Biserica Adventistă de acolo, pentru că în Africa, acolo unde există o biserică, există civilizație. În Biblie se spune că începutul înțelepciunii e teama de Dumnezeu. Așa e în Africa. Unde oamenii au puțină teamă de Dumnezeu, acolo poți să faci ordine și, implicit, poți să educi oamenii, indiferent de biserică: ortodoxă, romano-catolică, presbiteriană, evanghelică etc. Acolo se mai face agricultură, oamenii sunt mai civilizați, nu există atâtea conflicte... Orice religie are capacitatea de a educa. Atunci când crezi în Divinitate, acest lucru te schimbă. Unde nu e teamă de nimic, e anarhie.

„Eram 40 de voluntari, dar numai doi medici”

- Cum a fost în Burundi? Ce înseamnă, acolo, un „spital de campanie”?

- Am avut 40 de voluntari din toate țările, dar am fost doar doi medici: eu și un medic internist sârb. Acolo, m-am lovit de foarte multe probleme pe care noi nu le simțim, pentru că e foarte bine în Europa. Nașteri foarte multe, pe care trebuia să le asist fără să am alte materiale decât cele pe care mi le adusesem în rucsac. Tot felul de infecții, pe care nu puteam să le tratez decât cu antibioticele din rucsac. Cea mai apropiată clinică era la 400 km, undeva, în Bujumbura, capitala Burundi, într-un spital care era mai rău decât oricare spital orășenesc din România. A fost greu, pentru că a trebuit să facem față la zeci de cazuri pe care nu puteam să le gestionăm decât parțial. Am încercat să transferăm cazurile mai grele în Bujumbura, dar și acolo, cu toate că noi am avut bani din donații ca să plătim tratamentul, era greu, pentru că nici ei nu aveau materialele necesare unui spital de capitală. A fost o experiență unică și am înțeles ce înseamnă Africa.

„În Rwanda, era să mor din cauza unor insecte a căror toxicitate nu o cunoșteam”

- Ați văzut viața și moartea, în cea mai săracă țară din lume și, totuși, nu sărăcia e cel mai mare rău care li se întâmplă oamenilor. Aveați să aflați asta în următoarele misiuni...

- Așa e. Sărăcia e întrecută, dacă pot spune așa, de teroarea conflictelor, manipulate acolo de secole. După Burundi, am fost în Rwanda, unde am operat o lună, într-o zonă foarte săracă. Am stat de vorbă cu sătenii, ca să înțeleg conflictul din 1994, și am descoperit o istorie aparte față de ce știm noi, în Europa. A fost manipulat un conflict interetnic între triburile bantu și tutsi, care au venit mai târziu, pe la 1700, de la izvoarele Nilului și s-au așezat peste triburile bantu. Acest conflict secular a fost manipulat din afară și s-a ajuns la cel mai mare genocid din istoria umanității. Față de Burundi, Rwanda este o țară bogată, acum, datorită legilor și codurilor instituite după războiul civil. Legi foarte aspre pentru cei care produc vătămări corporale altora. Lumea se reface, încet, dar amintirea marelui genocid nu dispare. Personal, în Rwanda am avut momente foarte grele, pentru că a fost pentru prima dată când puteam să mor, fiindcă acolo există insecte a căror toxicitate n-o cunoșteam. Într-o după-amiază, asistentul meu, care era congolez, s-a schimbat la față și a fugit îngrozit de lângă mine. Mi-a spus ulterior că pe mâna mea era o insectă a cărei înțepătură e letală în 15 minute. Am reușit s-o omorâm, era ca o viespe mai mare.

„Primii veneau bărbații, mâncau tot, iar dacă mai rămânea mâncau femeile și copiii”

- Cum v-ați împăcat cu regulile, cutumele acestor locuri?

- Ca să înțelegeți cât de departe suntem unii de alții, am să vă spun cum a fost în Kenya. Am fost acolo, pe malul Lacului Victoria, unde am operat într-un trib. O zonă interesantă, unde își are originea fostul președinte american Obama. Ca o curiozitate: majoritatea băieților se numeau Barack Obama. Triburile, în Africa, au diferite cutume pe care noi nu le înțelegem. Mai ales în ceea ce privește statutul femeilor, al copiilor, lucrurile sunt uneori de neînțeles. În Kenya, era o cutumă că dacă un bărbat moare, femeia lui nu mai reprezintă nimic în societate. Veneau în casă și îi luau toate lucrurile, stricau grădina, copiii erau bătuți. Ca să-și poată păstra locul în societate, femeia trebuia să facă mâncare bună, să invite un bărbat, chiar dacă bărbatul mai era căsătorit cu cinci femei. Practica poligamiei putea asigura, cât de cât, existența nu fericită, dar ceva mai sigură a femeii și a copiilor ei.

- Și, bănuiesc, nu e singurul exemplu de acest fel pe care îl puteți da...

- De exemplu, în Burundi chiar dacă aveam militari care ne păzeau 24 de ore din 24, localnicii nu ascultau de militari, ci de un șef de trib - când el zicea ceva, era ca și când a zis Dumnezeu. Noi le-am asigurat hrana timp de o lună întreagă, pentru 2.500 de oameni. Primii veneau bărbații, care mâncau tot, și ce mai rămânea, dacă rămânea, mâncau femeile și copiii. Pentru noi era scandalos. Așa e în Africa: femeile lucrau pământul, tăiau lemne, cărau, îngrijeau casa, copiii, în timp ce bărbații nu făceau nimic. Fluierau toată ziua. Noi am decis să schimbăm această stare de lucruri. Ne-am dus să negociem cu șeful de trib. În prima zi, operasem o fată tânără și frumoasă, care avea un chist sebaceu pe față. Șeful de trib a spus: „Nu vreau să negociez decât cu doctor Barbu”. M-am dus la el. Eu sunt, de patru generații, vegetarian. Ei mâncau șarpe la foc, viermi de pământ; eu le-am spus că mănânc doar fructe neprelucrate termic. Am negociat cu el, acasă la el, la masă. Când i-am cerut să schimbe ordinea, să mănânce bărbații ultimii, mi-a spus: „Vrei să fac revoluție?” Și i-am răspuns: „Ați fost în Franța și ați văzut codul bunelor maniere, nu putem lăsa femeile și copii la urmă, fără mâncare”. A doua zi, dimineață, la ora 5:00, am auzit niște localnici strigând prin portavoce că femeile și copiii vor mânca înaintea celorlalți.

„Am hrănit bebeluşii malnutriţi cu biberoane din mănuşi chirurgicale“

- Dacă amintirile nu ar fi atât de încărcate de tristețe, de tragism, v-aș întreba dacă există și ceva... anecdotic...

- De fapt, există. Și, pe lângă situația complicată care a generat întâmplările acestea, ceea ce m-a făcut iubit de voluntarii cu care am lucrat a fost că tot timpul inventam ceva nou. În Burundi, am avut 2 tone de lapte praf trimise din Germania, dar n-aveam biberoane. Eram cu un tânăr student la medicină și am chemat administratorul și l-am rugat să caute biberoane. Ne-ar fi trebuit 200 de voluntari ca să dăm de mâncare cu seringa la bebelușii malnutriți. Nu s-au găsit biberoane în Burundi. Mai și râdeau când întrebam, pentru că acolo copiii sug la sân până la 2 ani, dar ce faci cu copiii care nu au mamă? Pentru că sunt abandonați pe marginea drumului. Cum să-i hrănești? După cinci zile de căutări fără succes, nu ne-a mai rămas decât să ne rugăm. Am zis, cred, că Dumnezeu poate să ne dea biberoane, pentru că sunt medic, dar cred în Dumnezeu. Era o zonă în care nu puteam folosi apa din regiune și primeam sticle cu apă îmbuteliată. Dumnezeu m-a luminat și am găsit repede soluția. Am luat PET-uri de apă și am pus la gură degetul de la mănuși chirurgicale înțepate la vârf. Aveam biberoane! Inventasem biberonul! În 20 de minute, am făcut peste 50 de biberoane. În toate campaniile umanitare am avut acest tip de descoperiri rudimentare. Am rămas, la un moment dat, fără fire chirurgicale și trebuia, totuși, să suturăm niște plăgi. Şi, printr-un ac de branulă, treceam cu acul de branulă prin buzele plăgii și prin acul de branulă am introdus un fir de nailon, după aceea am scos acul și am înnodat firul, că nu mai aveam ace de sutură.

„Plăgi muşcate de aligatori, pacienţi care fuseseră scăpaţi din încolăcirea şerpilor constrictori“

- Africa, Amazonia - două zone diferite de pe planetă, cu provocări profesionale imense... Nu ați fost singur, ca medic român, în aceste locuri.

- În Burundi sau în Rwanda, am fost singurul medic român din echipă, însă în Kenya au fost alături de mine și colegii mei de la Cluj, respectiv Grecea Daniel și Motoc Radu, de la Chirurgie 1, și Amza Bogdan, de la Chirurgie 2. Am operat acolo într-un spital local, dintr-un orășel de pe malul lacului Victoria. În Africa există tot felul de riscuri, dar cel mai mare cred că e cel provocat de incidența HIV-SIDA. 75% din populație are SIDA. Cu aceiași trei medici clujeni, înainte de a merge în Kenya, am fost în jungla amazoniană, în nordul Braziliei. Am stat o lună întreagă cu aceeași echipă. A fost o experiență unică, în profesie. Erau plăgi mușcate de aligatori, pacienți care fuseseră scăpați din încolăcirea șerpilor constrictori... Amazonia e o zonă aparte și cu o patologie chirurgicală care nu seamănă cu ce știm noi, europenii. Iar ca natură, ca sălbăticie, este unic în lume.

- Care este cea mai recentă misiune umanitară din cariera dumneavoastră?

- Chiar anul acesta am fost în Etiopia, la 600 km de Addis Abeba, aproape de Eritreea. A fost o experiență foarte dură. Am avut norocul că, lângă zona unde ne-am desfășurat activitatea, era un centru al Crucii Roșii, care ne-a ajutat mult cu medicamente și cu instrumentar medical. Am putut asista medical peste 2.000 de pacienți, timp de o lună. Mult praf, mizerie, boli infecțioase și infectocontagioase. Din punct de vedere chirurgical, multe abcese, plăgi înțepate, tăiate, care nu erau suturate și îngrijite și atunci căpătau forma unor infecții uneori fatale. De altfel, fiecare campanie umanitară făcută a avut specificul zonei respective și a lăsat în urmă experiențe de viață pe care puțini oameni pot să le trăiască și să fie îmbogățiți prin ele. Am putut compara viața din Franța cu cea din lumea a treia și cu cea din România. Mi-am dat seama că la noi nu e chiar așa de rău, ci e chiar foarte bine. Depinde cu cine ne comparăm.