Eu de felul meu sunt un om liniștit, simplu, fără a avea vreodată ifose de vreun fel. Chiar dacă mulți mă consideră, eronat, înfumurat, sunt de fapt contrariul, plăcându-mi mereu să fiu popular, să comunic, să vorbesc și să povestesc cu oamenii, în limita timpului și a dispoziției mele. Firește că de multe ori sunt obosit. Și chiar mă gândeam zilele acestea la oboseala noastră, la felul în care ne extenuăm din dorința absurdă de a fi cât mai buni, mai performanți, de a avea și a dărui. Lăsăm astfel în plan secund consecințele care au, fără a cuprinde tăcerile în ele, efect devastator.

Cred că în goana aceasta haotică pe care o trăim, uităm, din când în când, să avem grijă de noi și de sufletul nostru. Uităm de multe ori să zâmbim și să ne bucurăm de banalități. De fapt, nici nu mai știm ce sunt alea, fiind într-o continuă alergare, cu gânduri. Nu ne mai bucurăm pe deplin de artă, de-un răsărit sau de un apus, de-o ploaie de vară, că tot e sezonul lor acum. Nu ne mai bucurăm de ce e în jurul nostru și privim totul cu o încrâncenare cruntă.

Eu știu că există reguli și există viață, iar aceasta trebuie întreținută. Știu că există facturi de plătit, oameni de ajutat și o multitudine de gânduri, într-o țară cu multe neajunsuri, dar fericirea e pe gratis. Nu ne-o impozitează nimeni și chiar asta ne-ar da putere și ne-ar motiva altfel. Și eu sunt de multe ori habotnic. Alerg, pierd nopți după nopți, nu dorm, renunț la prieteni, la vacanțe, la timp.

Nu sunt sigur de ce fac toate astea, cum nu prea știu de ce nu reușesc să le îmbin pe toate, în așa fel încât sufletul să râdă. Oricât de romantice ar părea vorbele mele mărețe, ele ascund un adevăr trist al lumii în care trăim. Mi-aș dori ca oamenii să se oprească câteva secunde. Mi-aș dori foarte tare ca să nu ne mai lăsăm ghidați de rațiune și să alegem inima. Eu am testat pe pielea mea, îndelung, ce înseamnă renunțările. Și chiar dacă nu aduc regrete mai târziu, aduc păreri de rău.

Mai bine cu o factură în plus sau ceva mai puțină satisfacție, decât fără un timp de calitate petrecut pentru a ne restabili pe noi emoțional. Așa, fără grijă, ne stricăm și sănătatea, ne degradăm și fizic, dar și sufletește. Iar asta lasă urme, trăind cu toții o realitate dură, crudă, văzând din ce în ce mai mulți tineri care pleacă dintre noi, cu regrete în urmă, cu tristeți lăsate altora și cu părerea de rău că n-au făcut la timpul potrivit ce-ar fi fost corect și normal.

Și n-am nici sfaturi și nici rețete ideale. Și nici nu cred că viața sau societatea în care trăim are privilegiați, deși toată lumea își imaginează că artiștii trăiesc în puf și n-au grija zilei de mâine. Dacă le pui pe toate în balanță, strălucirea nu mai este la fel de fermecătoare. Dar n-are rost vreodată să ne plângem dacă facem ce ne place, ci doar să avem grijă de noi. De fapt, nici nu trebuie foarte mult pentru a redescoperi ce-nseamnă să fim noi și să ne fie drag de viața aceasta.

Să fugim dacă ne vine, să lăsăm multe în urmă dacă ne vine, să ne luăm, fără împrumut, fără a da ceva înapoi, o clipă de viață fără perdea, fără a ne gândi la consecințe. Și nu mă refer la una liberă, pentru că de-astea avem suficiente date prin lege, ci una în care să trăim deplin, cu toată puterea sufletului nostru și cu fericirile aferente! Eu asta mi-am propus de ceva timp! Și mi-e tare bine!