de Luana Mare
Mihai Dedu şi Andreea Marinescu au devenit pentru mulţi români prietenii de dimineaţă, cei alături de care încep o zi cu bună dispoziţie, în mare forţă. Timp de patru ore şi jumătate cei doi îşi ţin telespectatorii de vorbă şi par neobosiţi pentru că îşi iubesc realmente meseria. S-au împlinit în acest an şapte ani de când lucrează împreună la acelaşi pupitru, şi fiecare spune că televiziunea este o experienţă care le-a marcat destinul în mod decisiv. Haideţi să-i descoperim!
Andreea Marinescu: „Când eram adolescentă, de Sărbători, mama îmi făcea tort cu PRO TV“
- Cum a început aventura Pro?
- Prima mea amintire clară despre Pro TV este din ’95, când eram adolescentă, iar mama gătea tort de Sărbători şi pe el scria Pro TV. Eu aşa am crescut vreo trei ani la rând cu tort cu Pro TV, dar şi scris în culorile Pro TV-ului. (Râde) Făcea asta pentru că era o televiziune care prinsese foarte tare, era un fenomen la vremea aceea, iar ei îi plăcea foarte mult. Eu aveam să intru în Pro mai târziu, după vreo trei ani. Sunt 14 ani de atunci. Mă uitam la televizor şi-mi spuneam că e foarte frumos, dar nu mă gândeam că aş putea fi acolo vreodată. Am terminat liceul, un profil matematică-fizică, un profil real, care n-avea legătură cu mine, dar care a fost o ambiţie personală. A venit un concurs pe plan local, în Piteşti, pentru posturi la o televiziune concurentă. M-am dus mai mult împinsă de bunica. Aveam 18 ani, am luat, apoi, la scurt timp a venit Pro TV-ul în oraş. Atunci, toţi jurnaliştii din Piteşti, din Argeş, îşi doreau să lucreze la Pro. Era o coadă de vreo 500-600 de persoane! M-am dus la concurs fără prea mari aşteptări, ca atare m-am prezentat chiar fără CV. Când mi s-a cerut, l-am scris pe loc cu un creion, în viteză. După câteva minute m-a chemat un domn în sala de probă unde George Petrule stătea cu picioarele pe birou şi mi-a zis: „Vorbeşte cinci minute fără să te opreşti, despre ce vrei tu”.
- Exista experienţa de la Antenă, totuşi?
- Exista o experienţă uşoară, de vreo lună. Am început să vorbesc, iar el mă ignora, vorbea la telefon, trântea o carte, iar eu turuiam în continuare şi el mai striga pe cineva, mai trântea o uşă, se mai mişca. La un moment dat a zis: „Gata! Prima probă ai trecut-o! Ne vedem la următoarea. Asta a fost prima probă. Nu te-ai oprit din vorbit timp de cinci minute”. I-am răspuns: Glumiţi? Iar atunci a fost primul contact cu Pro TV-ul. Mi-a zis: „Pe mine mă cheamă George, nu-mi vorbeşti cu dumneavoastră”. Mi s-a părut tare. Dispărea o barieră. Era prima barieră care a căzut. Apoi a fost a doua barieră când m-au sunat şi mi-au spus că am rămas, că am fost acceptată. Am sărit în pat vreo jumătate de oră de fericire. Şi de atunci a început lucrul pentru postul local. La Bucureşti am venit după vreo trei ani şi jumătate de lucru ca reporter la Piteşti cu multe întâmplări de neuitat.
„Mihai mi-a făcut figura din prima. A venit fără voce”
- Şi cum a fost prima zi la pupitru, alături de Mihai Dedu?
- Prima zi de emisie a fost ok, iar a doua zi a venit Mihai Dedu fără voce, era răcit. A zis: Am venit pentru tine, dar să ştii că eu nu o să mă aud. Am crezut că glumeşte. Dar nu glumea. A fost cu mari emoţii, dar a ieşit. Ne acoperim şi ne ajutăm unul pe celălalt. Vocea este de bază, dar şi starea este importantă.
- Cum este viaţa începută la 5:00 dimineaţa?
- Eu funcţionez bine dimineaţa. Îmi place. Mă simt super cu programul ăsta. Nu mi-a fost greu niciodată. Am avut antrenament vreo 13 ani înainte. Dar energia ţi-o iei de la oamenii cu care lucrezi. Dacă sunt toţi binedispuşi, unul mai face o glumă, îţi dispar stările astea de angoasă. Intri în valul lor. Băieţii de la camere sunt puşi pe şotii. Sunt patru ore şi jumătate de direct şi înseamnă ceva. Noi avem tabieturile noastre: micul nostru dejun împreună, aici, toată lumea. Cafeaua de dimineaţă e altfel. De fapt, cafelele. (Râde)
„Băiatul meu cel mic se bucură când mă vede la televizor. Şi aplaudă!”
- Cum reuşeşti să fii şi mamă, şi soţie, şi prezentatoare de ştiri în aceeaşi zi?
- Programul este unul destul de flexibil şi atunci am timp să fiu şi mamă, şi am timp să fac ceea ce mi-am dorit dintotdeauna, să prezint, şi nu mi se pare foarte complicat.
- Cum este mămica Andreea?
- Mămica e mai relaxată şi mult mai liniştită faţă de cum era Andreea acum câţiva ani. Înainte eram foarte pătimaşă. Copiii mi-au dat o stare de bine, de linişte. Vladimir, fiul meu cel mare, a început să simtă treaba asta a mea, cu televiziunea, dar cel mic se bucură când mă vede la televizor. Şi aplaudă. Recunoaşte faţa pentru că vocea nu este aceeaşi cu cea de acasă. O place foarte mult şi pe Andreea Esca. Şi pe ea o aplaudă!
„Ador să mă ocup de grădinărit, de flori”
- Ai avut vreodată un model în televiziune?
- Când am început meseria asta de jurnalist, era în mare vogă Elena Lasconi şi o tot vedeam la televizor şi-mi plăcea mult. La fel şi Carmen Avram. Ulterior, am lucrat cu amândouă şi am învăţat de la amândouă. Şi de la Elena continui să învăţ câte ceva zilnic. De la Carmen am „furat” o groază de lucruri care ţin nu doar de meseria asta, ci şi de cum trebuie să abordezi lucrurile atunci când eşti jurnalist şi de cum trebuie să faci lucrurile, astfel încât să-ţi funcţioneze, nu doar o dată, ci de fiecare dată.
- Ce pasiuni mai ai în timpul liber?
- Eu în afară de televiziune nu prea mai am timp de altceva. Când stăteam la casă, îmi plăcea grădinăritul. Adoram să mă ocup de flori, de grădină, de iarbă, amenajam. Acum nu mai stăm la casă şi nu mai pot!
„Experienţa cu Poliţia a fost înfricoşătoare”
- Cum e să fi soţie de poliţist?
- A fost destul de complicat la început pentru că Adrian este un tip destul de închis. Şi eu tot timpul discutam şi vorbeam, şi mă izbeam de el, care nu era aşa de vorbăreţ. Şi nici acum nu este foarte vorbăreţ. Pentru mine a fost destul de greu de înţeles. Ne-am mai schimbat fiecare în timp. Meseria l-a transformat pe el, dar în timp, ne-am adaptat. Iar lucrurile s-au echilibrat.
- Experienţa cu penitenciarele, cu Poliţia, cum a fost?
- Într-o primă fază înfricoşătoare, apoi am învăţat să separ lucrurile şi mi s-au explicat nişte reguli pe care le-am respectat. A trebuit să demonstrez că nu sunt doar o fată drăguţă, ci că sunt un jurnalist care face nişte lucruri, care se impune în lumea asta. Dar limitele alea trebuie impuse clar. N-am primit niciodată ameninţări, nu am fost niciodată pusă la zid sau să am vreo experienţă neplăcută. Întotdeauna am avut grijă să fiu înconjurată de oameni care mă respectă şi pe care eu îi respect, şi asta m-a ajutat foarte mult.
„Îmi place să-i fac pe oameni să spună chestii frumoase”
- Ce au spus părinţii atunci când ai ales televiziunea?
- Părinţii au fost puşi în faţa faptului împlinit. Mama şi-a dorit să fiu contabilă, drept urmare am făcut facultatea de contabilitate. Eu m-am dus la contabilitate convinsă fiind că n-o să intru niciodată. Am luat. N-am practicat niciodată, nici nu mă pricep la treaba asta. Mie îmi place să vorbesc cu oamenii, să aflu lucruri de la ei, să îi fac să spună chestii frumoase.
- Unde petreci vacanţa?
- Am petrecut-o deja cu familia la mare. Două săptămâni şi cu părinţii, şi cu copiii.
- Ce-ţi doreşti de la viaţă acum?
- Noi suntem nişte părinţi din ăia, sadea. Proiectul nostru sunt copiii. Cele care derivă din muncă sunt proiecte care vin şi trec, dar copiii sunt un proiect pe viaţă. Profesional, îmi doresc să avem un feedback bun, ca oamenii de acasă să se bucure când deschid televizorul, să le facă plăcere să ne urmărească. Să fim cafeaua aia necesară de dimineaţă. (Râde)
Mihai Dedu: „Unul dintre marile mele regrete rămâne actoria“
- Când şi cum a început aventura Pro TV?
- La mine, aventura a început în martie 1993, la Radio Pro FM, şi continuă de atunci neîncetat. A fost întâi Canal 31, apoi Pro TV, Pro TV, Pro TV. Şi sunt 25 de ani de atunci.
- A fost televiziunea pasiunea numărul unu?
- N-a fost niciodată televiziunea pasiune. Nici n-am crezut vreodată că o să existe aşa ceva în viaţa mea. La început a fost vorba doar despre o pregătire pentru radio şi s-a pus aşa, la un moment dat, prin ’92-’93, problema unei eventuale televiziuni care poate va fi să vină în viaţa noastră. Pasiunea mea rămâne sportul, cu toate disciplinele lui. Dacă e competiţie, pe mine mă fascinează, mai ales că am făcut o şcoală care mă recomandă, Academia de Educaţie Fizică, deci sunt profesor de sport la bază, chiar am şi predat. Televiziunea a fost un noroc, pentru că din 1.000 de oameni care au început cursurile aşa, doar ca să fie, am rămas vreo 19, apoi 15..., iar asta se întâmpla cu aproape trei decenii în urmă!
„Televiziunea a devenit pasiune, dar la început nu era decât o curiozitate”
- Noroc sau destin?
- Destinul şi-l mai face şi omul cu mâna lui. La mine a fost noroc. (Râde) Şi o curiozitate care m-a împins către ce avea să se întâmple. Plecam dimineaţa la treabă, la cursuri sau, ulterior, la job sau ce aveam de făcut în vremea anilor ’90 şi ajungeam târziu în noapte acasă. A apărut şi asta în program. Şi îmi spuneam, dar de ce să mă chinuiesc? Şi în fiecare zi mă montam cu treaba asta: totuşi, hai să vedem ce se întâmplă şi mâine! În spate stau multe sacrificii, pe care nu le neg.
- Sportul a fost unul dintre sacrificii?
- Da. Să ne gândim numai la faptul că de la sport am trecut la ştiri. Televiziunea a devenit pasiune, dar la început nu era decât o curiozitate. E ca atunci când intri în poveste... La început nu înţelegi foarte mult, dar apoi te prinde subiectul. Alt regret este actoria. Am intenţionat să fac şi Teatru, iar când am vrut să mă înscriu la facultate, s-a desfiinţat secţia cu frecvenţă redusă. Iar la zi nu puteam merge pentru că eram mereu la Pro TV.
„Tata a fost multă vreme supărat că n-am ales ingineria”
- Dar au venit nişte propuneri pentru roluri în filme, chiar şi aşa, fără Academia de Film?
- Propuneri au fost şi de filme, dar nu s-a putut. Am stat faţă în faţă cu maestrul Sergiu Nicolaescu şi era încântat de ceea ce am fi putut realiza împreună, dar n-a fost să fie. Rămâne unul dintre regretele mele. Mare de tot!
- Ce au spus părinţii că n-a fost inginerie?
- Ai mei erau absolut convinşi că eu o să dau la Politehnică şi că o să-mi scrie pe uşă inginer, am şi făcut meditaţii pentru asta. Tata a fost supărat când a aflat că eu nu am coborât din metrou unde trebuia. Nu la Politehnică, ci la Eroilor, ca să merg pe Ştefan Furtună, să-mi depun dosarul. A fost extrem de afectat. După câţiva ani a recunoscut că am fost inspirat atunci când mi-am ales cariera.
„În 20 de ani am trecut pe la toate jurnalele. Ca la matinal nu e nicăieri”
- De când există colaborarea cu Andreea Marinescu?
- De şapte ani, că aşa sunt „căsniciile” bune. În formula asta completă suntem de şapte ani şi sunt convins că, dacă nu am fi buni prieteni, nu ar ieşi nimic. Fetele, atât Andreea, cât şi Lavinia, s-au adaptat excelent. Au putut să treacă peste momentele alea de la început, care sunt critice, până înveţi, pentru că e o diferenţă între munca de teren şi aici, la masă cu scaun. În 20 de ani de ştiri am trecut pe la toate jurnalele: şi seară, şi prânz, şi după-amiază, şi dimineaţă. Nicăieri nu este o atmosferă ca la noi. Şi la noi este vorba despre lucruri serioase, dar le colorăm altfel. Iar durata jurnalului este foarte mare. Patru ore şi jumătate de emisie înseamnă enorm. Aproape un sfert de zi pe care noi o petrecem împreună aici.
- Ai avut situaţii când problemele de acasă te-au copleşit?
- Au fost. Dar trebuie să te detaşezi de ele. De exemplu, am avut copilul bolnav într-o anumită perioadă. Desigur că, în interior, mă frământam, mă gândeam la el că tuşeşte, că are febră, astm, că umblă mamă-sa din spital în spital. Eu eram aici. Iar aici trebuie să fii brici pentru că prestezi în faţa unor oameni, care nu sunt puţini. Şi chiar dacă ar fi zece într-o sală de teatru, joci pentru fiecare. Dar aici sunt sute de mii, uneori peste un milion. Şi atunci trebuie să fii aproape perfect sau perfect.
I-au pus capac meniscul, operaţia şi... anestezia!
- Care sunt pasiunile în afara televiziunii?
- La mine e sportul. Şi o zi dacă sunt liber, ceea ce nu se prea întâmplă, mă uit la sport. Am amenajat acasă o sală de sport, dar e greu cu urcatul la etaj. Este o sală dotată multifuncţional, cu bandă de alergare, cu bicicletă medicinală, cu masă de ping-pong, cu gantere, cu haltere. Cinste cui le mişcă din loc! Mai lucrează la ele băiatul meu, Matei, mai lucrează soţia mea!
- Nu există timp pentru sport sau nu e dispoziţie?
- Eu am probleme mari cu genunchii, cu meniscul drept, am avut şi nişte infiltraţii, cred că s-a terminat şi cu lichidul sinovial, dar sunt şi extrem de greu de urnit pentru a ajunge la doctor. Mai demult am fost programat la operaţie într-o vineri, ca să mă refac în weekend, şi luni să pot merge la serviciu. Ghinionul a fost că, în vinerea respectivă, am prezentat o ştire cu un domn care a decedat după o anestezie făcută pentru o operaţie de... menisc!!! Şi nu am mai mers la operaţie. După ce am ieşit din direct, am sunat chirurgul şi l-am anunţat că nu pot să intru în acea intervenţie. I-am spus că voi veni când voi fi pregătit, ceea ce nu s-a mai întâmplat nici până în ziua de astăzi.
- Unde vei petrece vacanţa?
- Anul acesta voi merge în Deltă. Mi-am şi luat ustensilele, undiţele. Nu sunt pescar, e doar o încercare. Apoi o să merg probabil câteva zile la munte. Nu voi ajunge la mare. Nici nu-mi face o plăcere deosebită, sincer.
„Sunt gurmandă“
- Cum îţi menţii forma fizică, mai ales că te trezeşti devreme?
- Mă duc obligată la sală de două ori pe săptămână pentru că nu mă ajută organismul să am o siluetă perfectă. Mie îmi place foarte mult să mănânc. Îmi place să gătesc pentru ai mei. Fac mâncare tradiţională, sosuri, ciorbe, prăjituri de toate felurile. Îmi place să le fac două, trei tipuri de mâncăruri pe zi, adică mult. Îmi e foarte drag să le prepar bunătăţi, să fiu mamă şi nevastă. Iar ei îmi răsplătesc efortul cu afecţiune!
„Fiul meu, Matei, are calităţi de sportiv, dar încă nefinisate“
- Cum este tatăl, Mihai Dedu?
- Păi, fiul meu Matei are acum 18 ani. Şi este un adolescent care se bucură de vacanţă, e cu gândul la plecare, la distracţie. Am văzut şi o carte pe lângă el acolo, Enigma Otiliei, sper să nu se oprească la ea. L-am felicitat, ce să zic?! El nu este un tip studios, este un tip agil, prinde repede, se descurcă. Ar fi trebuit să predau ştafeta sportivă pentru că are calităţi, dar... încă n-a fost să fie.