de Silviu Ghering

Așa îl caracterizează Andrei Pleșu pe genialul om de cinema sau, mai bine zis, „om-cinema” - Federico Fellini, un cumul de calităţi impozante, greu de regăsit în aceeaşi fericită combinaţie în „reţeta” altor cineaşti ai vremii: imaginaţie, cultură vizuală, umor, spirit de asociaţie, patos, curaj. Născut la 20 ianuarie 1920 într-o familie de clasă mijlocie din Rimini, a descoperit lumile fascinate ale circului și cinematografului în același an 1926 și ambele i-au marcat profund destinul. A ajuns pentru prima dată la Roma în 1933, împreună cu părinții. În 1937 a deschis un magazin de „portrete”, de fapt caricaturi la Rimini, împreună cu un prieten pictor și a început să scrie articole umoristice în ediția milaneză a cunoscutului „Domenica del Corriere”. Decis pe o carieră de caricaturist și scriitor de gaguri, se înscrie, totuși, de gura părinților, în septembrie 1939, la Facultatea de Drept a Universității din Roma. Nu frecventează nici măcar o oră, dar reușește să intre în redacția influentului bisăptămânal de umor „Marc’Aurelio”, unde primește - și scrie cu succes! - o rubrică intitulată „Dar mă ascultați?”. Recunoscut ca „momentul determinant din viața lui Fellini”, ziarul amintit i-a asigurat o viață stabilă și confortabilă în anii grei ai celui de-Al Doilea Război Mondial, între 1939 și 1942, plus oportunitatea decisivă de a interacționa cu scriitori, umoriști și scenariști. A avut astfel intrare liberă spre lumea cinematografiei. Așa a ajuns mai întâi scriitor de gaguri, apoi scenarist și, în cele din urmă, regizor. A fost născut pentru așa ceva. A regizat 24 de filme, a obținut 5 Oscaruri, pentru „Strada” (1954), „Nopțile Cabiriei” (1957), „8½” (1963), „Amarcord” (1974) și pentru întreaga carieră (1993). A avut doi oameni „de suflet” alături toată viața, actrița Giulietta Masina, care i-a fost și soție din 1943 până la moartea regizorului, 31 octombrie 1993, și actorul său fetiș Marcello Mastroianni, considerat un alter-ego al lui Fellini.