de Andrei Dicu
Timp de 12 ani, aceste trei silabe, „Ges-ta-po”, au făcut să tremure Germania, apoi întreaga Europă. Milioane de oameni au fost hăituiţi de agenţi care operau la adăpostul acestei „firme”, au avut de suferit şi au căzut sub loviturile lor sau ale confraţilor din temutul SS.
Uniformele de şobolani ale Poliţiei de Stat prusace
Gestapo-ul a constituit pivotul central al orânduirii de stat naziste, iar evenimentele perioadei respective nu pot fi înţelese fără să se cunoască mecanismul lor intern, pus în mişcare aproape întotdeauna de câte o rotiţă a acestui uriaş angrenaj poliţienesc. Cu excepţia SS-ului, nicicând şi nicăieri n-a existat o organizaţie care să-i atingă complexitatea, să deţină o putere asemănătoare şi să ajungă la aceeaşi perfecţiune în ceea ce priveşte „eficacitatea” în grozăviile comise. Înfiinţată la 26 aprilie 1933, în Prusia, Gestapo (abreviere de la Geheime Staatspolizei, adică Poliţia Secretă de Stat) s-a aflat în subordinea SS-ului (serviciile secrete şi societate secretă iniţiatică) şi a fost cunoscută ca departamentul 1A al Poliţiei de Stat prusace. Primul conducător al Gestapo-ului a fost Rudolf Diels, între 1933 şi 1934. Spre deosebire de ofiţerii SS, care purtau uniforme negre, „gestapoviştii” purtau uniforme „gri-şobolan” şi erau lesne de recunoscut după pelerinele de piele în care vă sunt înfăţişaţi inclusiv în filmele americane cu tematică „de război”. Au fost, încă de la început, ţinta glumelor SS-iştilor, care îi considerau pe colegii lor „o dizgraţie a spionajului german” şi făceau glume pe seama lor, cea mai frecventă fiind „cine n-a fost în stare să intre în Schutzstaffel a nimerit în Gestapo”. În perioada celui De-al Treilea Reich, în fiecare lagăr de concentrare sau de exterminare exista o secţie a Gestapo-ului, numită oficial Politische Abteilung (Secţia Politică). Activând ca o instituţie inchizitorială, a fost responsabilă de moarte a sute de mii de oameni, iar la Procesul de la Nürnberg a fost declarată organizaţie criminală de tribunalele militare aliate.
Himmler, şeful SS, inamicul din umbră!
Paradoxal, în perioada hitleristă, cel mai mare inamic al Gestapo-ului a fost însuşi Heinrich Himmler, şeful SS-ului! Care considera organizaţia pe care a fondat-o o societate elitistă, iar Gestapo îi părea un fel de „rudă săracă”. Himmler a catalogat mereu Gestapo-ul drept principala vinovată a eşecurilor spionajului german, în faţa Fϋhrer-ului, care acuza SS-ul de diverse gafe. Mai mult decât atât, SS-ul avea mereu prioritate în faţa Gestapo-ului, iar atunci când agenţii poliţiei capturau un spion cu adevărat important, acesta era imediat ridicat şi anchetat de SS, cu toată opoziţia Gestapo-ului. Situaţia era frustrantă, iar din acest motiv cei mai mulţi dintre poliţiştii inteligenţi şi cu adevărat profesionişti din Germania refuzau să preia şefia organizaţiei, preferând să intre în rândurile SS-ului sau să stea pe tuşă. Cu excepţia lui Diels, un personaj remarcabil, care absolvise atât Școala de Poliţie, cât şi Filosofia şi Dreptul, niciun alt şef al Gestapo-ului nu a rămas în istorie. Metodele de „convingere” (bătăi, şocuri electrice, clisme cu apă fierbinte şi cu oţet) folosite în timpul anchetelor erau rudimentare şi stârneau amuzamentul SS-iştilor, care îi acuzau pe gestapovişti de apucături din Evul Mediu.
Vânătoare de comunişti
Momentul înfiinţării Gestapo-ului a fost, însă, oportun pentru regimul fascist german. Comuniştii nemţi au incendiat Reichstagul (clădirea Parlamentului german şi în zilele noastre). Imediat, Hitler a semnat înfiinţarea organizaţiei, care a acţionat prompt. Represaliile au început chiar în acea noapte, iar membrii Partidului Comunist au avut cel mai mult de suferit. Ziarele social-democrate au fost interzise, iar majoritatea evreilor din Berlin au fost arestaţi. Este adevărat, însă, că majoritatea membrilor Partidului Comunist erau evrei. Imediat, vâlvătaia represaliilor a cuprins Germania. Numai în primele două zile, în Prusia fuseseră făcute peste 5.000 de arestări, iar în Renania, peste 2.000.
Când a ajuns Gestapo-ul dispreţuit de nemţi
Unul dintre susţinătorii Gestapoului a fost Hermann Göring, vicecancelar al Germaniei şi prieten apropiat al lui Hitler. Gelos pe inteligenţa şi pe abilitatea lui Himmler, Göring, care de altfel se şi înrudise cu Hitler, nu ezita să-l „sape” pe şeful SS-ului în faţa Fϋhrerului. Göring i-a învăţat pe agenţii Gestapo să-şi infiltreze oameni în sindicatele muncitoreşti şi chiar să impună lideri în comunităţile locale. Arhivele sindicatelor, conturile bancare, printre care şi fondurile de ajutor şi pensiile au fost confiscate şi donate Cancelariei Germaniei. Se pare că, numai în perioada 1933-1935 în conturile statului au intrat, „brusc”, 26,5 milioane de mărci, provenite din banii cetăţenilor. Evident, au apărut discuţii la nivel politic, deoarece inclusiv fruntaşii partidului Naţional Socialist, din care provenea Hitler, au protestat faţă de acest jaf. Doar că, Fϋhrerul a replicat: „Acolo unde suntem noi, nu mai e loc pentru nimeni!”. Din acel moment, noua instituţie protejată de Hitler şi de Göring a primit dispreţul întregii naţii.
În puşcărie, călăul Masuy visa la… fabrica de păpuşi!
Jacques Delarue a studiat mecanismul poliţiei naziste şi a notat în lucrarea sa intitulată „Istoria Gestapo-ului”: „Am avut ocazia să-i cunosc pe cei mai mulţi dintre aceia care au condus serviciile poliţiei germane în Franţa. În felul acesta mi-am dat seama că erau cu toţii nişte indivizi uneori reduşi mintal, alteori inteligenţi, dar lipsiţi de caracter, de fermitate morală, incapabili să deosebească ce e bine şi ce e rău, de îndată ce li se dădea un ordin. Majoritatea hitleriştilor deţinuţi la finalul războiului nu încercau niciun fel de remuşcare şi-ţi făceau impresia că nici nu-şi dădeau seama de situaţia în care se aflau. Procesele care le fuseseră intentate pentru crimele comise li se păreau simple acte de răzbunare ale învingătorului împotriva celui învins şi, în mod paradoxal, raţionând din acest punct de vedere, singurul care le era accesibil, îşi acceptau soarta. Masuy, unul dintre cei mai odioşi călăi din echipele auxiliare ale Gestapo-ului, deţinut timp înde- lungat la Fresnes, nu se îndoia niciun moment că avea să fie eliberat foarte curând şi plănuia în închisoare cum să deschidă o fabrică de păpuşi în Spania”.
Hitler: „Misiunea poliţiei este să protejeze familia şi spiritul arian“
Deşi au fost blamaţi de toată lumea, ca un fel de „comici vestiţi” ai torturii lipsite de stil, angajaţii Gestapo au avut un aliat în Adolf Hitler, care s-a temut până în ultima clipă a vieţii că Heinrich Himmler şi SS-ul îl vor trăda. Iată ce afirma Fϋhrerul despre Gestapo, la 30 mai 1933: „Misiunea poliţiei secrete este să restabilească unitatea de spirit şi de voinţă a poporului german, să protejeze familia, celula constitutivă a Reichului şi a statului şi să menţină creştinismul şi spiritul arian”. Probabil, în clipa în care Fϋhrerul vorbea despre „creştinism”, teroarea brutală şi sângeroasă se manifesta prin pogromuri şi prin lupte de stradă şi se concretiza prin arestări arbitrare în zorii zilei, având ca urmare execuţii rapide cu pistolul sau cu ştreangul, în fundul cine ştie cărui beci tăcut.