de Roxana Istudor şi Adrian Barna

Poșta a fost mereu unul dintre serviciile pe care s-au bazat foarte mulți oameni. Pe lângă obișnuitele ilustrate, scrisori sau facturi, au existat însă și conținuturi dintre cele mai surprinzătoare ale coletelor poștale. Este posibil ca unele dintre ele să-i fi lăsat muți de uimire pe destinatari...

Diamantul Hope în hârtie maro

Dacă ați fi în posesia unui diamant foarte valoros, cum l-ați transporta? Cu nenumărate precauții și sisteme de siguranță, probabil. Dar nu a fost cazul diamantului Hope. De un albastru inegalabil, faimoasa piatră prețioasă a înregistrat multe „aventuri”: a stat la zgarda câinelui stăpânei sale, Evalyn Walsh McLean, ori s-a „plimbat” printre militari răniți în război pentru a le alina suferința. În 1947 intra în posesia lui Harry Winston. 11 ani mai târziu, acesta era convins să doneze nestemata Institutului Smithsonian. Negustorul de artă a decis că soluția optimă de a trimite diamantul la destinație este coletul poștal. Transportul a costat 2,44 dolari. Poștașul James G. Todd a livrat directorului instituției piatra prețioasă învelită în hârtie maro de împachetat.

Nestemata Cullinan, 3.100 de carate, din Africa de Sud

Cel mai mare diamant descoperit vreodată, care stă la loc de cinste printre bijuteriile Coroanei Britanice, a fost menit ca dar pentru Regele Edward al VII-lea. Dar la ideea transportării din Africa de Sud a unei asemenea nestemate, de 3.100 de carate, o greutate de peste o jumătate de kilogram și o valoare de 150.000 de lire sterline (sumă uriașă la începutul secolului al XX-lea), pe toți responsabilii îi treceau frisoanele. Protecția din jurul pietrei a fost anunțată cu surle și trâmbițe pe tot parcursul, pentru a ține hoții la distanță. O armată de detectivi și de bodyguarzi nu a scăpat din ochi nicio clipă cutia cu diamantul. Odată ajuns la destinație, s-a descoperit că tot tămbălăul fusese o abatere a atenției: adevărata piatră prețioasă fusese trimisă să străbată o jumătate de Glob cu poșta. Transportul a costat 3 șilingi.

Un sclav evadat

Henry Brown s-a născut sclav, în Virginia anului 1815. S-a căsătorit cu o sclavă, dar femeia și cei trei copii ai lor au fost vânduți. Aceea a fost clipa dureroasă în care Henry a decis să evadeze. La sfatul activiștilor antisclavie din Nord, a intrat într-o cutie de poștă cu inscripția „bunuri uscate”, cu câțiva biscuiți și puțină apă, a fost transportat timp de 27 de ore pe apă și pe calea ferată, apoi a ajuns la destinație. Reprezentanții Comitetului care organizase toată evadarea i-au pus porecla „Box” („Cutie”), cu care a intrat în istorie ca primul sclav care a evadat cu ajutorul poștei.

Două sufragete la sediul prim-ministrului

Pentru cei cu ingeniozitate, poșta a fost și un fel de modalitate de călătorie. De pildă, la începutul secolului trecut, femeile din Marea Britanie se străduiau să obțină dreptul de vot. Erau așa-numitele sufragete, care mențineau vie flacăra protestelor. În 1909, două dintre ele au studiat regulamentele poștale cu atenție și au descoperit că și „scrisorile umane” („human letters”) erau o opțiune pentru serviciul poștal. Așa că Miss Solomon și Miss McLellan au fost expediate, în cel mai literal înțeles poștal, la sediul din Downing Street 10, al prim-ministrului. După ce au plătit taxa de livrare la oficiul poștal, au fost „transmise” unui poștaș, care le-a „livrat” destinatarului. Nu au fost primite de premierul Herbert Asquith, așa că bietul poștaș a primit o sancțiune pentru că nu a reușit „livrarea”.

Pisica „trasă din tun”

Eficientizarea serviciilor poștale nu a fost treabă ușoară, mai ales într-o țară mare, cum sunt Statele Unite. Așa se face că în jurul anului 1900, în New York, cineva a venit cu ideea să fie creat un sistem de tuburi în care să fie pusă corespondența care urma să fie „trasă din tun”, prin presiune pneumatică, până la adresă. La început au fost „trase” astfel ziare la abonament, alte hârtii, chiar o copie a Bibliei. Într-o zi, pentru a testa eficacitatea sistemului și pentru alte tipuri de conținut, într-un astfel de tub a fost pusă o pisică. Vie. Declarația poștașului este relevantă: „Cum de a rămas în viață după ce a fost trimisă cu acea teribilă viteză de la gară la Exchange Building, cu atâtea cotituri, nu-mi pot imagina, dar a rezistat. Când a ajuns a părut amețită pentru un minut, dar apoi a vrut s-o ia la fugă. A fost prinsă și băgată în coșul special care o aștepta”. Cu același sistem pneumatic a fost expediat la destinație și un bol cu cinci pești.

Copii la pachet

Nu doar sufragetele au profitat de „human letters”. În 1913, Poșta din SUA revoluționa serviciile, scutindu-i pe oameni să-și care pachetele la destinație dacă aveau mai puțin de cinci kilograme. Asta le-a dat o idee soților Beauge, din Ohio, care și-au trimis prin poștă copilul la bunici, plătind 15 cenți. În paralel au „asigurat” micuțul pentru 50 de dolari. Când greutatea s-a ridicat la 23 de kilograme, familia Pierstorff a trimis-o prin poștă pe copila lor, May, tot la bunici. Pentru că biletul de tren era prea scump, au pus numărul necesar de timbre pe mâneca hăinuței fetiței care avea 22 de kilograme, iar cea mică a călătorit în vagonul de poștă. După un timp, practica a fost interzisă.

Urări pe cartofi

Plictisiți de maniera obișnuită de a trimite urări, unii au avut idei de-a dreptul ieșite din comun. De pildă, la cererea clientului, oficiul poștal poate trimite la destinatar un cartof care, eventual, poate fi inscripționat cu urarea dorită. Servicii supli- mentare includ chiar decorarea cartofului sau imprimarea pe leguma-cadou a unui chip printat.

Tone de cărămizi pentru sediul Băncii din Vernal, Utah

În 1910, Vernal, din statul american Utah, era un orășel modest, cu câteva sute de locuitori, dar bancherul local William H. Coltharp a decis că venise momentul expansiunii. Pentru a da un exemplu de grandoare și de prosperitate, a trecut, înainte de toate, la edificarea unui sediu. Din păcate, cea mai apropiată fabrică de cărămizi se afla la o distanță de 274 de kilometri. Întrucât costul transportului urma să-l depășească de patru ori pe cel al cărămizilor, Coltharp a pus la poștă tot materialul de construcție. Au fost făcute pachete în limita celor 23 de kilograme permise, și toate au trecut prin oficiul poștal după ce au plecat din fabrică - mai precis, câte o tonă de pachete pe zi. Trucul nu a funcționat decât cu acea ocazie, oficiul interzicând procedeul imediat după „aventura” lui Coltharp. Dar Banca expediată prin poștă este și astăzi în picioare.