de Simona Lazăr
La 86 de ani bătuţi pe muchie, compozitorul Jolt Kerestely trăiește „al cincilea anotimp”. Un anotimp al creației. Cu aproape 700 de piese compuse într-o viață de om, putem spune că este un recordman în domeniu. În timpul pandemiei de coronavirus, a continuat să compună și să înregistreze un album muzical, despre care vom avea prilejul să scriem în curând. Acum însă trecem în revistă viața sa fabuloasă, într-un interviu inedit, dar emoţionant.
„Bunica din partea mamei cânta la țambal... muzică clasică”
- Jolt Kerestely - sunteți fiul unui preot de țară, undeva, în Ardeal. La Cuieșd ați locuit poate în cei mai frumoși ani pentru orice ființă umană: cei ai copilăriei. Rememorați, vă rog, anii de formare - ca om și ca muzician.
- Am o vorbă: „Viaţa fiecărui om este un subiect de film”… O, da, prin câte am trecut eu, pot să afirm cu sigurantă că „Viata mea este un subiect de serial”. Tatăl meu, Iosif Kerestely, a fost preot reformat; după terminarea Facultăţii de Teologie a fost numit pastor în comuna Șiclod, judeţul Harghita, unde m-am şi născut. După numai opt luni, tatăl meu a fost mutat în comuna Cuieșd, județul Mureş. Acolo a slujit timp de 35 de ani. Comuna era aşezată între dealuri, înconjurată de păduri. Am cele mai frumoase amintiri de atunci... Deși tatăl meu ar fi putut să ne ofere o copilărie fără mari responsabilităţi, fără muncă, o copilărie liniştită... doar să învăţăm şi atât, a fost învățat la rândul lui de tatăl său (un om gospodar, cu zeci de hectare de pământ) ce înseamnă responsabilitatea. Nu am făcut excepţie nici eu, nici sora mea.
- Știu că există un anumit element muzical, revelatoriu, în toată această… poveste a copilăriei...
- Da… Biserica avea o orgă (modernă la epoca aceea), dar cum comuna nu era electrificată, aceasta nu funcţiona cu energie electrică. Orga era prevăzută cu un sistem hidraulic. Mai exact, exista un burduf prevăzut cu pedale, ce trebuia umplut cu aer, iar ca să poată merge, orga avea nevoie permanent de cineva care trebuia să pedaleze, pentru a umfla burduful cu aer. Un învăţător era organistul bisericii - noi îi spuneam cantor… Tot timpul stăteam pe lângă el, încă de mic copil, eram vrăjit de sunetul orgii. Dorinţa mea fierbinte era să pot ajunge vreodată să cânt aşa cum o făcea el. În timpul zilelor săptămânii, când biserica era goală, rugam un copil să acţioneze burduful, iar eu încercam să desluşesc tainele acelui instrument fermecat şi să înţeleg misterele muzicii. Bunica din partea mamei avea un talent deosebit: interpreta la ţambal muzică clasică - avea o ureche muzicală foarte bună, şi de la ea am învăţat să cânt vocea a doua. După patru ani de şcoală primară, părinţii mei m-au dat la Liceul Farkas Bolyai din Târgu Mureş.
Între pian și strung!
- Cum era învăţământul, atunci? Cu ce probleme v-ați confruntat? Ce fel de carte se făcea?
- Departe de ce se face astăzi, din păcate. Școala era luată în serios! Ore de muzică? De două ori pe săptămână, plus corul liceului. Am început să studiez pianul, îndrumat fiind de soţia profesorului de muzică. Dorinţa mea a fost să învăţ să cânt cât mai repede la orgă… Nu mai trebuie să vă expun mândria tatălui meu şi a familiei mele, când, după vacanţă, am reuşit acest lucru… Dar, odată cu venirea socialismului în anul 1945 şi, odată cu startul colectivizării, a început o perioadă grea, chiar foarte grea… A fost tot mai dificil ca părinţii mei să-mi plătească întreţinerea, deşi stăteam într-un internat unde aveam casă, masă asigurată, dar părinţii cărau cu căruţa toate alimentele pentru cantină: cartofi, făină, zahăr, fasole, varză şi tot feluri de zarzavaturi etc. Tatăl meu m-a sfătuit să merg la un liceu tehnic, unde să învăţ o meserie şi să pot câştiga bani. M-am înscris la Şcoala Medie Tehnică de Metalurgie tot din Târgu Mureş. În paralel, m-am înscris la Liceul de Muzică din Târgu Mureş, unde am studiat fagotul şi pianul.
- Și ce cale ați ales după absolvire? Meseria pentru care v-ați pregătit sau calea muzicală?
- După absolvirea Şcolii Tehnice, am fost repartizat la Combinatul Siderurgic din Hunedoara. Aici a existat un mare ansamblu - al „Tineretului” -, unde am fost primit imediat. Am început să studiez muzica în mod serios, în cadrul ansamblului. Tot cu ansamblul Tineretului am participat la Bucureşti, la primul Festival Mondial al Tineretului organizat de România. Nu mi s-a permis să urmez o facultate, tot din pricina „originii nesănătoase”, cum se spunea pe vremuri. După doi ani de muncă la Hunedoara, am fost înrolat în armată, la detaşamentul de muncă din Valea Jiului, mina din Petrila, apoi la uzinele din Petroşani, unde am lucrat ca strungar. Detaşamentul de muncă din Petroşani avea un mare ansamblu artistic, cu orchestră, dansuri, cor. Când s-a aflat că ştiu să cânt la pian, m-au scos din producţie şi am rămas definitiv la ansamblu. Profitând de orice moment artistic la Şcoala Populară de Artă din Petroşani, orice timp petrecut a fost în beneficiul pregătirii pentru Conservatorul de Muzică.
„Originea nesănătoasă” - motivul pentru care nu era admis la Conservator
- Dorința de a urma studii muzicale nu v-a dat, totuși, pace...
- Am fost lăsat la vatră în octombrie 1956 şi, imediat, m-am dus la Cluj. Cursurile începuseră de două luni la Conservator, dar, ca să nu pierd timpul, m-am dus la Rectoratul Universităţii, povestind cine sunt, că nu am putut să mă prezint la examenul de admitere din cauza armatei, cerând să fiu primit să frecventez cursurile ca audient. Mi-a fost aprobată cererea şi, de a doua zi, nu am lipsit de la nicio oră. Atât profesorii, cât şi colegii m-au primit cu căldură. După câteva luni de cursuri, profesorii nici nu ştiau că nu sunt student în toată regula. Mai mult, unii profesori mi-au şi dat elevi pentru a-i pregăti pentru admiterea în Conservator. A venit examenul de admitere, bineînţeles că m-am prezentat, nu am avut emoţii, mai ales că deja frecventasem primul an. Când m-am uitat pe tabelul cu cei admişi, surpriză! Toţi elevii pregătiţi de mine erau admişi, numai eu nu. Motivele erau de mult cunoscute de mine, vechea poveste… „Originea nesănătoasă”. Am făcut o altă cerere, la decanat; m-au primit din nou ca audient. Am urmat încă un an de cursuri, a venit din nou examenul de admitere, mă prezint - altă surpriză - nici de data aceasta nu m-au primit.
- Tenacitatea dumneavoastră a condus, în cele din urmă, la o rezolvare favorabilă a acestei situații...
- Mai aveam o colegă care, tot din cauza originii „nesănătoase”, nu a fost nici ea admisă. Am venit la Bucureşti, am cerut audiență la Ministerul Învăţământului, unde ne-a primit inspectorul Dinu Gheorghe - era profesor de folclor la Conservatorul de Muzică din Bucureşti. După ce ne-a ascultat, l-am rugat să dea un telefon la Cluj, să se intereseze: ce note am luat la ambele examene de admitere. Dacă nu am 10 pe linie, atunci nu-i cer nimic, dacă am numai note de 10, îl rugam să intervină. După trei săptămâni, am primit un telefon: am fost admis la Conservator!
780 de lei pentru prima piesă achiziționată la radio
- A fost momentul în care tânărul Jolt Kerestely s-a dedicat cu totul muzicii...
- În timpul studenţiei, am pus bazele unei formaţii gen Big Band, în cadrul Casei de Cultură a Studenţilor, cu care am avut nenumărate spectacole. Am colaborat cu mai multe formaţii, la diferite cluburi. Ansamblul artistic de la CFR, renumita Fabrică de pantofi „Janos Herbak” avea un club puternic, la fel ca şi Poşta din Cluj. În particular, am avut o formaţie restrânsă de studenţi, cinci persoane cu care am cântat pentru mult timp la cel mai frumos restaurant din Cluj, Continental. La Radio Cluj a fost un redactor muzical renumit, Victor Porzsolt, se ocupa cu înregistrări şi emisiuni muzicale. M-a apreciat foarte mult și m-a întrebat de ce nu încerc să compun. În anul 1957, în prima vacanţă de iarnă, am scris prima mea compoziţie, „Fără să ştiu” - pe care a trimis-o la Radio Bucureşti pentru aprobare. Ceea ce nu ştiu tinerii compozitori de azi: pe vremuri nu se putea difuza nicio lucrare muzicală fără să fie audiată şi aprobată de un juriu de specialitate… Doamne, și ce nume: Nicolae Kirculescu, Elly Roman, Radu Şerban, Aurel Giroveanu, George Grigoriu, Vasile Veselovschi etc.! Ce bucurie imensă am avut când domnul Victor m-a anunţat că piesa mea a fost acceptată. Ca o curiozitate: piesa a fost achiziţionată pentru suma de 780 de lei! Ca să puteţi face o comparaţie - un salariu era 900 de lei. Zeci de ani am păstrat cuponul ca amintire. Totuși, nu am reuşit să înregistrăm la Cluj, iar cu venirea mea la Bucureşti am încredinţat piesa marelui tenor Constantin Drăghici, el fiind primul interpret cântând în primă audiţie o piesă de Jolt Kerestely, „Primul pas”, pe versurile lui Mihai Dumbravă.
„Am fost angajat temporar la TVR pe postul unei… gravide”
- Și atunci v-ați angajat la Televiziunea Română...
- O dată cu venirea mea la Bucureşti, am fost angajat la Televiziunea Română, unde a început o eră nouă în viaţa mea. Cititorii revistei „Taifasuri” cunosc foarte mult evoluția mea artistică, dar ce nu ştiu sunt întâmplările de culise, mici întâmplări hazlii. Un mic exemplu: nu erau posturi vacante nici la Radio, nici la Televiziune. Şeful cadrelor era tovarăşul Macrea, un om cu statură mică, foarte hotărât, cu privire tăioasă, dur la vedere, dar foarte cald la suflet. Mereu îl deranjam cu telefoane cu întrebarea dacă s-a ivit vreun post liber. Într-o zi, m-am prezentat la birou împreună cu soţia mea, doi tineri frumuşei, timizi cum sunt ardelenii care ajung prima dată în Bucureşti, eu fără serviciu, soţia studentă la Litere, specializarea Limba Engleză. De la început am făcut o impresie foarte bună, ne-a îndrăgit şi am văzut că vrea să ne ajute. Într-o zi mă sună şi îmi spune: „Uite dragul meu Joly (aşa-mi spun prietenii), s-a ivit un post vacant, ocupat de o gravidă, aşa că eşti asigurat câteva luni bune”. Uite aşa, am început să lucrez pe post de… gravidă. Relaţia noastră a devenit una de prietenie. Într-o zi mă sună şi îmi spune glumind: „Măi, Joly, dacă tu erai un băiat deştept, trebuia să ai grijă să planifici lunar să rămână gravidă câte-o angajată a Televiziunii şi ai fi avut postul asigurat ani întregi…” Nu a fost cazul, pentru că s-a ivit un post și aşa mi-a fost scrisă soarta de a lucra fără oprire în Radioteleviziunea Română timp de 30 de ani, încă din anul 1964.
- Asta a însemnat și un alt tip de relație cu profesioniștii microfonului. Cum se vede / aude lumea de la acel pupitru?
- Timp de 30 de ani am activat în cadrul Radioteleviziunii. Au fost perioade când lucram atât la Radio, cât și la Televiziune. La TVR am fost învățați să facem față oricărui gen, din punct de vedere muzical. Munca noastră era și variată, într-o zi aveam spectacol de varietăți, în altă zi înregistrări de muzică populară, alteori de ușoară, corală, muzică de operă, operetă etc. Nu mai vorbesc de impactul avut asupra ta atunci când ești în contact cu viața artistică, cu toți uriaşii muzicali ai țării. Am eu o vorbă: toți artiștii au trecut prin mâna mea, fapt pentru care, cei care nu au trecut prin mâna mea nu sunt artiști! Am lucrat la sute de emisiuni celebre ale vremii. „Steaua fără nume”, „Floarea din grădină”, „Drumuri de glorii”, emisiune-concurs, unde eram membru permanent al juriului. Primul mare concurs inter-judeţean „Dialog la distanţă”… Am făcut parte din grupul de organizare al Festivalului „Cerbul de Aur”; în anul 1967, Anca Agemolu a interpretat în concurs piesa mea „Doar un singur om”, pe versurile lui Mihai Dumbravă. Tot aşa, am participat făcând transmisiuni ani la rând şi în calitate de concurent la secţiunea de compoziţie a Festivalului de la Mamaia. La fel și la Crizantema de Aur, timp de 52 de ani…
Familie de „modeşti“
- Pentru un artist sprijinul familiei este foarte important. Ce ne puteţi spune despre soţia şi copiii dumneavoastră?
- Sunt căsătorit din 1964 cu Roxana Aura Kerestely (Marinescu), care este profesoară de Limba Engleză şi pot să afirm fără modestie că este printre cele mai bune profesoare din Bucureşti. A lucrat la Liceul Sfântul Sava, după naşterea copiilor s-a transferat la Liceul G. Coşbuc ca să fie mai aproape de locuinţa noastră. Să continui cu „modestia” mea, avem doi copii extraordinari, Melinda Laura şi Andrei. Despre Andrei, azi-mâine lumea ştie mai multe lucruri decât despre mine, îmi rămâne bucuria de a o prezenta pe Melinda. Aşa cum Andrei continuă meseria tatălui său - compozitor, inginer de sunet, de trei ori câştigător al marelui premiu la Festivalul de Creaţie Mamaia, deşi tatăl lui nu a reuşit decât o singură dată!, şi asta numai la Mamaia Copiilor. Fetiţa mea, Melinda, tot aşa continuă cu cinste meseria mamei, este profesoară de Limba Engleză la Liceul G. Coşbuc. Nu pot să nu mă laud cu performanţele ei... În timpul liceului a reuşit o performanţă rar întâlnită: să câştige, cinci ani la rând, locul întâi la Olimpiada pe ţară! Iar la Limba şi Literatura Engleză, în total 25 de diplome.
Povestea superpiesei „Copacul“
- Cea mai cunoscută, cea mai îndrăgită dintre melodiile pe care le-ați compus rămâne, de aproape o jumătate de secol, „Copacul”, pe care ați încredințat-o atunci, în 1975, lui Aurelian Andreescu.
- „Copacul”, piesa mea de referinţă, a avut un drum lung, nu există un solist cu pretenţii care să nu fi încercat să o interpreteze… Am compus-o în anul 1974. Având încredere în valoarea piesei, am aşteptat momentul să pot participa la un festival mare. Lucrând în studiourile Televiziunii, am avut prilejul să colaborez cu absolut toţi interpreţii din tară. Amiciţia mea cu Aurelian Andreescu era legată şi de faptul că eram născuţi amândoi pe 12 mai. După multe colaborări, s-a legat o prietenie. Lui îi plăcea şi aprecia stilul meu de lucru în studio, la fel apreciam și eu vocea lui, unică, specială ca timbru şi stil de interpretare. Când scriam o piesă pentru Aurică, îl invitam acasă la mine să studiem în linişte piesa respectivă. A rămas ca o anecdotă întâmplarea. Noi, în familie, suntem mari băutori de ceaiuri. În acele vremuri, soţia mea combina câte şapte feluri diferite de plante aromate creând ceaiuri senzaționale. Soţia mea l-a întrebat pe Aurică ce fel de ceai doreşte să bea, la care el a răspuns: „Dar ce, sunt bolnav?”. Când repetam piesa, îl întrebam pe Aurică: „Vrei să te uiți la partitură?” - îmi răspundea: „Las-o acolo pe pupitru, să văd dacă urcă sau coboară „boabele” - boabele erau notele. Nu era cititor de note, în schimb avea un auz formidabil. În primăvara anului 1975, când se apropia data predării lucrărilor pentru Festivalul de la Mamaia, l-am sunat şi i-am spus: „Aurelian, am scris special pentru tine o piesă superbă pe versurile colegului meu din televiziune, Ovidiu Dumitru”. Am avut emoții mari, crezând că are deja piesa aleasă. Toți compozitorii îl căutau, fiind cea mai bună voce masculină. După ce i-am cântat piesa, a tăcut un moment după care îmi spune: „Joly, să nu dai la nimeni piesa, am să ți-o interpretez eu”. Ca un amănunt, pe vremuri, fiecare compoziție era interpretată și de o voce feminină, dar și de o voce de masculină. Varianta feminină a „Copacului” era interpretată de Stela Enache. Cel mai mare regret al meu a rămas, că niciodată nu s-a făcut cu „Copacul” o filmare în studiourile Televiziunii Române; există numai varianta din Festival și aceea fără final.
- Care este cea mai recentă colaborare muzicală?
- În ultima perioadă am avut o colaborare fructoasă cu Paul Surugiu (Fuego). Ne-am înțeles foarte bine, a simțit muzica mea sensibilă, melancolică. Am scos împreună trei albume: „Steaua mea”, „Nu sunt singur” şi „Povești sentimentale”, iar ultimul este primul meu album solo pian, unde Fuego recită versuri superbe. Titlul albumului este revelator: „Darul lacrimilor”.