de Silviu Ghering și Adrian Barna
Aflat în „buricul târgului”, cum se spune, „târgul” București, la Piața Universității (adresa exactă fiind Bulevardul „I.C. Brătianu” Nr. 2), Palatul Suţu este una dintre cele mai vechi reşedinţe aristocratice din Capitală.
O clădire diferită de toate celelalte
În anul 1833, peste drum de Turnul Colţei, pe locul unde odihneau, acoperite de moloz, pivniţa şi vechile fundaţii ale construcţiei anterioare, dar şi rămăşiţele unui atelier medieval de olărit de la începutul secolului al XVI-lea, se aşezau temeliile unui nou edificiu. Un an mai târziu în peisaj se profila impunător Palatul Suţu, dând tonul, alături de vechiul Palat al Universităţii, la transformarea Bucureștiului în mare oraș european. Ridicat la porunca postelnicului Costache Grigore Suţu, din dorinţa unei înnoiri arhitecturale în spiritul orientărilor stilistice înscrise în cerinţele epocii, palatul îngloba în compoziţia sa, alcătuită încă din elemente constructive şi decorative de manieră feudală, cu precădere gotice, primele componente ale romantismului din Ţara Românească, introduse de arhitecţii vienezi Konrad Schwink şi Johann Veit. Noua construcţie se impunea prin trăsături distincte în toate privinţele faţă de clădirile bucureştene din acea vreme. Ulterior, pe la 1862, aspectul interior al clădirii a fost mult modificat, în urma unor operaţii de modernizare executate de sculptorul român de origine germană Karl Storck, prin adăugarea unor elemente arhitectonice printre care şi o monumentală scară desfăcută în două braţe, reflectată în imensitatea unei superbe oglinzi adusă de la Murano.
Interiorul, spectaculos luminat, era împărțit între camere personale și saloane de primire
Interiorul acestei clădiri senioriale, spectaculos luminat de numeroase policandre, candelabre şi lămpi, includea, pe lângă camerele cu destinaţie personală, şi saloane de primire. La parter era o sufragerie spațioasă, din care se descoperea vederii priveliştea grădinii, iar la etaj, simetric dispuse, două mari săli de bal, cu ieşiri spre balcoanele de aceeaşi lungime, denumite potrivit culorii tapiţeriei mobilierului, „salonul roşu” şi „salonul galben”, în care pâlpâierile luminoase erau mult sporite de reflectarea în enormele oglinzi ce decorau pereţii.