de Valeria Roman

Nu există sărbătoare importantă sau zi liberă pentru celebrul chirurg ortoped de la Spitalul de copii „Marie Curie” din Capitală care să-l împiedice să vină la serviciu. Prof. dr. Gheorghe Burnei îşi face meseria cu aceeaşi plăcere de 30 de ani de când a intrat pentru prima dată în sala de operaţii şi s-a pus în slujba micuţilor cu diagnostice devastatoare, cărora le oferă o nouă şansă la viaţă. A înlăturat tumori maligne osoase şi a endoprotezat sute de copii, care acum au propriile familii şi reuşesc să facă lucruri la care nici măcar nu îndrăzneau să viseze. Deşi rezultatele sunt uluitoare, medicul ortoped Gheorghe Burnei (medalion) a rămas aceeaşi persoană modestă. Vine cu metroul la spital şi nu se uită niciodată la ceas să vadă când i se termină programul. L-am găsit pe specialist într-o zi de sâmbătă la unitatea medicală unde profesează, în timp ce îşi vizita grijuliu pacienţii. Ne-a primit în biroul său plin de distincţii importante şi ne-a vorbit cu sinceritate despre sincopele din sistemul medical, dar şi despre soluţiile salvatoare pe care le are pentru ca lucrurile să se îndrepte.

„Durata de supravieţuire este de cinci-şase ani şi până la 20 de ani”

- Care a fost cel mai complicat caz al dumneavoastră?

- Noi, de fiecare dată atunci când începem să luăm în calcul posibilităţi terapeutice, muncim foarte mult. Cercetăm, căutăm soluţii. Este o pacientă care aşteaptă de 25 de ani să fie operată. Nu s-a putut, pentru că ea avea o indeosincrazie la materialele folosite pentru endoproteză. Am aşteptat să se facă unele implanturi pe care să le suporte. A fost peste tot, la multe clinici din străinătate şi nu a rezolvat problema. Urmează să se întâmple la noi. Acum, nu mai este un copil, este un adult. Ne-am lovit de un zid care trebuia depăşit de tehnologie. Suntem în faza de laborator şi de experiment pe animale, şi apoi, în funcţie de asta, să ne punem de acord cu părinţii pentru intervenţie.

- Aţi operat sute de copii cu tumori maligne. Care sunt rezultatele?

- În urmă cu aproximativ 12 ani era greu. Am depăşit momentul în care nu aveam ce ne trebuie. Pacienţii mureau în aşteptarea unei proteze. Acum, lucrurile stau mult mai bine. Conform statisticilor, în ultimii zece ani, la noi în ţară, numai la 50% dintre pacienţi se poate pune proteză. În cazul operaţiei de endoprotezare, pot să spun cu mâna pe inimă că rezultatele sunt ca în Occident. Durata de supravieţuire este de cinci-şase ani şi până la 20 de ani. Avem cazuri fericite. Sunt pacienţii care au copii sau care conduc maşina. Vorbim despre o speranţă de viaţă mai mică în cazul amputaţiei. Este vorba despre şase luni, un an, un an şi jumătate.

- De ce doar la jumătate dintre ei?

- Jumătate vin mai devreme, când se poate face endoprotezarea, când se conservă membrul. Ceilalţi vin tardiv şi se face amputarea. Un pacient diagnosticat cu cancer urmează o cură cu citostatice de patru-şase luni înainte de operaţia de endoprotezare. Apoi, urmează un alt tratament de stabilizare tot cu citostatice. În funcţie de tumoare se mai poate face transplant de celule stem sau iradiere locală.

„Aşteptăm de 26 de ani un centru special”

- Ce neajunsuri vă dau peste cap activitatea şi vă împiedică să salvaţi mai multe vieţi?

- Este foarte important ca pacienţii să fie diagnosticaţi la timp şi să fie trataţi într-un singur centru, unde să facă radioterapie şi tratament cu citostatice. Aşa ceva nu există în România. Trebuie câte un astfel de centru pe marile zone geografice, care să fie dotat cu aparatură, pentru ca aceşti copii să beneficieze de cele mai moderne tratamente. Noi am câştigat experienţă la „Marie Curie”. O experienţă care trebuie continuată numai în aceste centre speciale. Să fie unul numai pentru copiii cu tumori osoase maligne. Pentru copiii de aici se face la noi, la etajul 6, chimioterapie. Pentru iradiere sau transplant de celule stem, pacientul trebuie să ajungă la un alt spital. Spitalul care se va construi va trebui să aibă toate aceste secţii.

- La „Marie Curie” aveţi condiţii speciale pentru aceşti copii?

- Pacientul are o suferinţă grea şi nu mai trebuie plimbat. Trebuie să aibă psihologi speciali, departamente pentru spectacole, şcoală. Noi avem aici aşa ceva pentru aceşti copii nepăstuiţi de soartă. Eu am avut această cerinţă pentru un centru special la mai mulţi miniştri ai Sănătăţii. Cerem insistent construirea acestui spital. Sunt discuţii între management şi o organizaţie nonguvernamentală pentru un astfel de spital în parteneriat public privat. Avem şi personalul calificat. Spitalul în sine lipseşte. Aşteptăm de 26 de ani să se întâmple asta. Conform statisticilor recente, din 2006 s-au efectuat la noi 120 de intervenţii operatorii, iar mai mult de jumătate dintre pacienţi au beneficiat de această şansă de a fi endoprotezaţi.

„Manifestările bolii apar între unu şi trei ani”

- Când ar trebui un părinte să-şi facă griji?

- Manifestările cancerului apar între unu şi trei ani. Trei ani de evoluţie ocultă, în care practic nu s-a ştiut de boală. E foarte greu, dar cercetările actuale ar trebui să pună accentul pe depistarea precoce a acestei afecţiuni.

- Ce analiză ar trebui introdusă?

- Există un set de analize pe care îl facem şi noi şi toate centrele din lume. Prezenţa unor enzime secretate de celulele osoase afectate poate crea această suspiciune. Sunt testele în care se urmăreşte activarea fosfatazei alcaline. Aceste sunt pârghiile care ne-ar ajuta să nu mai ajungem la această perioadă de unu-trei ani.

„Protezele costă între 3.000 şi 60.000 de euro“

- Aveţi probleme în furnizarea protezelor pentru copiii cu tumori maligne osoase?

- Protezele costă între 3.000 şi 60.000 de euro, un dispozitiv care se expandează odată cu creşterea copilului. Acum avem următoarea problemă. Furnizorul aduce materialul spre a fi folosit, dar noi nu putem face un stoc de proteze. Este posibil ca spitalele să rămână cu aceste dispozitive şi ele să nu se potrivească la pacient. Noi cumpărăm protezele, dar nu ştim ce pacienţi vor veni peste şase luni, un an, şi toate aceste costuri, fonduri rămân blocate. Nu sunt acoperiţi cu aceste proteze. Nu avem endoproteze potrivite, şi pacientul aşteaptă, dar cancerul nu aşteaptă! Acest sistem de furnizare trebuie îmbunătăţit într-un centru specializat, în care să existe organizare cu medici cu experienţă.

- Sunt deficienţe şi în ceea ce priveşte actul medical? Vă lipseşte instrumentar?

- Din punct de vedere al intervenţiilor, noi facem tot ce se face în toată lumea. Problema noastră este ca sistemul de furnizare al acestor endoproteze să se facă centralizat, pentru fiecare caz în parte personalizat, iar fondurile să fie undeva existente şi să se poată deconta imediat după ce s-a făcut intervenţia operatorie. Acum nu avem endoproteze. Este dureros! Avem un pacient care urmează să fie operat şi care trebuie să vină de la Cluj. Suntem însă nevoiţi să aşteptăm, să facem amputaţia sau să facem o intervenţie în care să punem un spacer şi o alta mai târziu pentru a definitiva cu o endoproteză personalizată. Trebuie să fie un flux continuu, pentru că există discontinuităţi. Endoprotezele vin din străinătate. Am aşteptat două-trei săptămâni să aducă proteze din SUA, Elveţia sau Franţa. Nu mai merge aşa! Trebuie să se stabilească cine, ce şi cum.