Editoriale

La taifas cu... Moromete

De fapt mai bine zis la taifas cu Moromete și cu fiul său (Horațiu Mălăele și Iosif Paștina), în care reușesc să fie extrem de credibili și parcă ne invită la ei în casă, să le urmărim conflictele, dar și unicul moment de tandrețe, pe prispă, la o țigară. Ideea lui Stere Gulea de a începe cu un citat din „Viața ca o pradă” de același Marin Preda, citit de Andrei Pleșu, este un îndemn la lectură, care de altfel se regăsește și în faptul că Niculae e tot timpul cu cartea în mână (pentru că încă nu se inventase tableta!). Discuțiile aprinse de la cârciumă, despre politica din anii de cooperativizare forțată, sunt nu numai foarte curajoase, dar și recreează o atmosferă foarte verosimilă și tare înfricoșătoare, totodată. Andi Vasluianu e aproape de nerecunoscut în rolul tovarășului de la partid, de la raion, care în 1945 tăia și spânzura, fiind de fapt chintesența activistului care-și impune voința cu orice preț. Vlad Logigan are o discuție „principială” cu Iosif și, din priviri, ai impresia că ești martorul unui meci de tenis, cu un schimb de replici în loc de mingi. După cum bine scrie și în generic: cu participarea extraordinară a lui Ion Caramitru, care e directorul școlii, singurul intelectual din tot scenariul. Directorul de Imagine Vivi Drăgan Vasile s-a întrecut pe sine în cadrele ingenioase și atât de speciale, într-un alb-negru, care este mai degrabă un sepia. În seara premierei de la Sala Palatului, arhiplină, s-au împărțit ziare „Dreptatea” cu detalii despre peliculă și actori, dar și cu un arbore genealogic, în portrete, desenate de Andrei Măceșanu, ca să nu ne încurcăm în gradele de rudenie.

La taifas cu... Spărgătorul de nuci

Povestea de Crăciun care este, de fapt, un balet pe muzică de Ceaikovski e prezentată acum într-o variantă, teoretic, îmbunătățită, dar parcă tot Valsul Florilor, din animația lui Disney, arată mai bine. Palatul, în mod bizar, e imaginat asemenea bisericilor rusești, culorile sunt mult prea tari și uneori de-a dreptul țipătoare, de un gust îndoielnic, și în plus sunt cam mulți șobolănei. Micuța Clara caută o cheie magică, ținându-se după un fir auriu, care seamănă cu reclama de la Orange. Lumea paralelă în care va descinde e una cam stranie, iar Keira Knightley, englezoaica, pare a fi acolo ca s-o detroneze pe americanca Mackenzie Foy, care deja a apărut în mult prea mediatizatul „Saga Amurg”, dar și în minunatul „Interstellar”, al lui Christopher Nolan, un SF cu adevărat fără cusur. După vocea pe care și-a împrumutat-o în „Micul Prinț”, Lasse Hallström i-a încredințat un rol de mare întindere. Misty Coppeland, balerina, e cea care fascinează cel mai tare, dansând după coregrafia străveche a lui Petipa.

La taifas cu... Grinch

Spre deosebire de varianta cu Jim Carrey, animația de acum e mult mai reușită, bazându-se tot pe cartea apărută în 1957, a Doctorului Seuss: „Cum a furat Grinch Crăciunul”. Adorabil e și cel scurt care îl precede și unde vedete sunt minionii cei buclucași. De mirare este că un actor de talia lui Cumberbatch care a jucat pe scenele din Londra Shakespeare, ba chiar Hamlet, a acceptat să-și împrumute timbrul unui omuleț imposibil, care e atât de singur încât nu vrea să știe pe nimeni fericit de Sărbători. El are și un ajutor de nădejde, pe cățelul Max, și la un moment dat găsește și un ren, cam supraponderal și lipicios, dar plin de voință și care se dovedește că are și familie. Nonagenara Angela Lansbury (a cărei voce m-a amuzat s-o dublez, fiind o mare fană a ei) este Primărița, care ține neapărat să fie un Crăciun de trei ori mai grozav. Cindy Lou este o fetiță care-i scrie Moșului cerându-i un dar atipic și se trezește cu Grinch în casă, gata să ambaleze bradul și să fure toate cadourile. Salvarea sunt colindele! Un umor nebun are o căpriță, care e contrapunctul întregului scenariu, în rest, extrem de înduio- șător.

La taifas cu... Creed

În așteptarea lui „Top Gun”, o continuare după decenii întregi, s-au gândit producătorii să ne întoarcă în timp și să ne demonstreze că pentru unii protagoniști, nici nu se simte că am trecut dintr-un mileniu în altul. Prin urmare, Sylvester Stallone (72 de ani) hiperoperat pare cam straniu și cu toată pălăriuța sa devenită deja accesoriu distinctiv. Au grijă însă să ne arate și câteva imagini din tinerețea sa. Daneza Brigitte Nielsen (55 de ani, și a fost deja măritată de cinci ori) e neschimbată, aproape că arată mai bine, iar Dolph Lundgren (61 de ani) și-a schimbat stilul și aflăm, cu oarecare uimire, că a studiat ingineria. Cuplul Michael B. Jordan și Tessa Thompson aduce pe lume un copilaș despre care inițial nu știm dacă va fi sau nu hipoacuzic, precum mămica sa, care, apropo, e cerută în căsătorie în stil retro, adică îngenunchind, inel cu diamant, tot tacâmul. Un nou meci trebuie să aibă loc pentru ca să-și ia revanșa ucraineanul cu care va fi greu să nu ținem, după ce vom citi genericul, pentru că îl cheamă Florian Munteanu. Boxer și model în fitness, are 28 de ani și 1,93 m.

La taifas cu... Animalele fantastice

Ajunși la partea a doua și asigurați că va exista și o a treia, în 2020, cu un duel epic între Vrăjitorul Grindelwald și Profesorul Dumbledore, povestea e cam încurcată și relativ ilogică. Dumbledore a întinerit, firește fiind un prequel, și de la Richard Harris și Michael Gambon am ajuns la fermecătorul Jude Law, în jurul căruia se învârtește totul. La personaje negative îl avem pe Johnny Depp adesea de nerecunoscut și ținut relativ secret, până în ultimul moment, având în vedere că a fost și el acuzat de violență conjugală, prin urmare curentul #METOO era să-l piardă definitiv. E complicat pentru J.K. Rowling să se autodepășească după ce a creat fantasticul „Harry Potter” datorită (sau din cauza) căruia toți copiii vor să se facă magicieni. Vedeta principală este Eddie Redmayne, care, cu o baghetă fermecată, speră să iasă din orice încurcătură. Istoria e una ce pare fără de sfârșit.

La taifas cu... Freddie Mercury

Reclamele despre filmul anului pot adesea să fie înșelătoare. Una dintre marile excepții ale acestei idei a fost chiar „Bohemian Rhapsody”, care din trailer părea o banală reconstituire a vieții unei mari vedete, pe care unii au adorat-o, iar alții au ignorat-o sau și mai rău. De fapt, însă, Rami Malek reușește să-l întruchipeze strălucit pe idolul unei întregi generații, dovedind că un actor egipto-american poate trece drept un britanic născut în Tanzania. Fascinanta istorie a trupei rock Queen e tratată cu mult realism și duioșie, de un regizor care are toate șansele la Oscar alături de protagonist. Strădania de a-l face pe Freddie să renască pe ecran preț de două ore și un pic, cu tot talentul și cusururile sale, cu obrăzniciile și iubirea necondiționată pentru bărbați, femei și pisici îi aparține unui realizator foarte talentat: Bryan Singer, al cărui „Suspecți de serviciu” nu l-am putut uita.

La taifas cu... Shoplifters

Filmul care a făcut mare vâlvă anul acesta și a plecat acasă cu Palme D’Or-ul de la Cannes, a fost turnat în Japonia, de un regizor specialist în familii, pentru că acum câțiva ani venea cu „Așa tată, așa fiu”, o tulburătoare întâmplare de schimb de sugari. O familie recompusă, cu bunică cu tot, încearcă să supraviețuiască furând de prin magazine sau cu joburi dubioase, cum ar fi o tânără vânzătoare de plăceri. Liantul principal îl reprezintă, însă, puștiul care are un zâmbet de milioane și un trecut incert. Tehnica șterpelirii din supermarketuri e prezentată în detaliu și sperăm că n-o să dea idei, așa cum s-a întâmplat, pe vremuri, cu „Pickpocket” al lui Robert Bresson, pe care îl interziseseră la Cinematecă. De remarcat că, asemenea pelicu- lelor românești, și în Asia se mănâncă mult și chiar destul de puțin elegant. Călătoria la mare seamănă mult cu peliculele franțuzești de prin anii ’60, un amestec de Noul Val cu „Un bărbat și o femeie” al lui Claude Lelouch, care tocmai anunța că va face un sequel, o urmare pe aceeași plajă din Normandia. Lucrurile se complică odată cu pseudorăpirea unei fetițe, care e foarte potrivită în această atmosferă, parcă trasă la indigo cu cea din romanele lui Dickens. De remarcat gestul stil incantație fără cuvinte al puștiului înainte de trecerea la fapte. Tokio arată altfel ca de obicei, e o lume a sărăciei lucii, unde parcă fericirea se strecoară mai ușor. Nimic nu e ce pare a fi și ți-ai dori măcar pentru o zi-două să le intri în casă, care nu e chiar o casă, în sens clasic.