Editoriale

La taifas cu... S-a născut o stea

Nu știm bine ce aștepta cu mai mare entuziasm publicul: pe excentrica Lady Gaga sau pe fermecătorul Bradley Cooper, care, pe lângă că e actor, acum e și regizor și scenarist? El s-a inspirat din versiunile deceniilor 5 și 7, respectiv o poveste devenită clasică, încă din anii ’30, și pe la care a trecut și „The Artist”, starul în devenire versus vedeta în decădere. Deja sunt zvonuri că se va ajunge până la Oscar și se strecoară și o scenă a premierilor, care să inducă votanților ideea că ar merita, chiar dacă este excesiv de vulgară comparativ cu variantele deja existente. Cuplul ar fi trebuit să fie Clint Eastwood și Beyoncé, dar producătorii s-au răzgândit și au acceptat această combinație. Evident că este iar o istorie moralistă: alcoolul distruge cariere, dar oricum mai nimeni nu ia în seamă acest avertisment cinematografic și nu numai. Pe ea e preferabil însă s-o vezi în concert, și la București a fost senzațională, taman în fața Casei Poporului. Bradley s-a pus pe cântat și pe compus, iar ea a acceptat să joace fără machiaj, ca să fie contrastul mai mare când cunoaște faima. Detaliul inelului dintr-o coardă de chitară se vrea extrem de emoționant și cred că le-a ieșit. Oricum nu trece neobservată. În mod sigur, la Los Angeles, la început de an, la ceremonia cea mai vizionată în lumea întreagă, Lady Gaga va cânta live. Precis se va strădui să aibă cea mai originală rochie și va fi mare bătălie pe casele de bijuterii spre a le purta în seara de glorie, firește doar împrumutate. Sau poate nu. Și ziariștii se vor înghesui să scrie ce frumoasă e, ignorându-i defectele fizice evidente, compensate, însă, de un zâmbet cuceritor.

La taifas cu... Venom

S-a păstrat titlul original, și la noi, dar e bine de știut că de fapt înseamnă venin/otravă și este un SF, cu Tom Hardy, poate mai puțin fermecător ca de obicei, dar dispus să se autoironizeze, în pielea unui ziarist concediat, în urma unei anchete, și care se trezește locuit de o entitate periculoasă. Iubita din scenariu e extrem de talentata Michelle Williams, care o întruchipa cândva pe Marilyn Monroe. Cum este ecranizarea unor benzi desenate, cu supereroi, chiar dacă de data asta nu există neapărat un personaj pozitiv, în mod sigur există și unul ultranegativ: Riz Ahmed, un britanico-pakistanez, pe post de savant nebun, care are tot felul de invenții bizare, ce invariabil duc la apariția unor mutanți fioroși și veșnic flămânzi, și cu un glas cutremurător. Caftelile sunt dintre cele mai sofisticate, urmăririle de asemenea. Pelicula, la limită, este una de groază într-un ritm dement, în 3D, firește, în care avem și o pisică, de fapt un motan pe care-l cheamă Domnul Belvedere. Genericul final este nesfârșit, având în vedere că sunt enorm de multe efecte speciale, și extratereștrii nu mai sunt așa ca-n E.T., ce-i drept mai puțin atașanți, dar nu-s de lepădat, chiar dacă seamănă cu o găleată cu smoală, care poate lua diverse forme. Dacă veți avea răbdare să stați până la sfârșit, veți constata că veți fi răsplătiți cu o animație, cu Spiderman, după ce v-ați delectat cu imaginile fabuloase din San Francisco. Și o veste bună pentru fani: e o poveste care încă nu s-a sfârșit. Un rol aparte îl are și o clepsidră care e tot mai la modă, inclusiv pentru copii, ca să măsoare cât durează spălatul pe dinți.

La taifas cu... Johnny English

Rowan Atkinson, alias Mister Bean (Fasolică), a intrat iar în pielea personajului Johnny English, un agent secret atipic, încurcă-lume și dispus să inventeze tot felul de situații comice. Sigur că-l ajută mult și fizicul. Trailerul este unul absolut senzațional și publicul nostru se bucură de orice nou episod haios. Premiera în România a fost chiar înaintea Marii Britanii, și regizorul David Kerr, actor inițial, născut la Belfast și care a studiat la Cambridge, încearcă să-și cucerească fanii nu numai bazându-se pe popularitatea eroului principal, ci și pe cea a Emmei Thompson, care întruchipează un prim-ministru ironizat, cu mult talent. Splendida Olga Kurylenko e un fel de James Bond Girl, de altfel aluzia la celebrul spion este permanentă, inclusiv la gadgeturile lui sofisticate și ușor de încurcat, pentru a crea haos. Nici mașinile nu sunt de lepădat și telefonul mobil care sună pe acordurile melodiei Rasputin în cel mai nepotrivit moment e de un haz nebun. Ideea unui atentat în Scoția la o întâlnire politică nu e originală, dar pică bine în tot contextul. Figura negativă e interpretată de un american, Jake Lacy, un tip fermecător și mare specialist IT-ist. Surpriza o constituie prezența unui nume răsunător care dispare repede din script: Charles Dance. Filmul e o călătorie prin destinații de vis precum Londra sau sudul Franței. Johhny English pare însă mai bun profesor al unor copilași decât mare salvator al Planetei. Realitatea virtuală îl pune în mare încurcătură și poate că ar fi bine să reflectăm la asta. Și atenție la magneți!

La taifas cu... Momo

O comedie franțuzească pentru toate vârstele și mai ales dedicată tuturor mamelor, pentru că e tratat subiectul cu o enormă tandrețe, chiar dacă aparent e destul de crud, așa s-ar putea defini „Momo”. Un cuplu fără copii, interpretat de Christian Clavier, alias Asterix, dar și tatăl din „Cu ce ți-am greșit, noi, Doamne?”, de neuitat în „Vizitatorii”, dar și dintr-un „Napoleon” de televiziune, e pe ecran soțul lui Catherine Frot, genială în „Marguerite”, unde interpretează o bogată excentrică pasionată de muzica de operă și convinsă că o și poate interpreta (în varianta americană, e jucată de Meryl Streep în „Florence Foster Jenkins”), dar și în „Dineu cu proști” ori „Ce știi tu despre mine” (alături de Catherine Deneuve). Ei bine, acest cuplu, fără copii, se trezește într-o bună zi că ar avea un băiat, cu un ușor handicap de vorbire, greu de priceput ce spune, pentru că este surd, și o viitoare soție nevăzătoare și care stă să nască, însoțită de un câine, care face toți banii, Schnell, și care nu răspunde decât comenzilor în… nemțește. Textul este de fapt o piesă de teatru, scrisă, ecranizată și jucată de Sébastien Thiery. Al doilea realizator, Vincent Lobelle, e și el scenarist, în 2008 a făcut un film despre o petrecere cu vampiri. Misterul se păstrează până în ultimul moment și sunt multe răsturnări de situație, plus o scenă, extrem de duioasă, cu un tren de jucărie, mai ceva ca în „Octav”. Scena din supermarket, cu cerealele de mic dejun, pare de un absurd înspăimântător, care se limpezește spre final, dar și una disperată, când virtualul tată rămâne fără o mașină, la care ține cel mai mult pe lumea asta. De fapt este o nouă variantă ca și în românescul „Un prinț și jumătate” de a-ți recrea o familie completă, fără acte doveditoare!

La taifas cu... Fantomele lui Ismael

Această dramă-thriller a avut o premieră spectaculoasă, în deschiderea Festivalului de la Cannes, de anul trecut. Cu o distribuție de mare succes la publicul internațional, dar și românesc, căci Charlotte Gainsbourg și Marion Cotillard au și fanii lor locali. Scenariul e greu de urmărit, din pricina nerespectării unei ordini cronologice, ceea ce e la modă în ultima vreme. Influența lui Hitchcock e mai mult decât vizibilă, regizorul Arnaud Desplechin (care a fost cândva în vizită la Institutul Francez, din București, unde au rulat „Regii și Regina” din 2004 și „O poveste de Crăciun” din 2008, ambele cu același Amalric), are impresia că poate reconstrui atmosfera din „Rebeca”, cu deosebirea că acum cea care părea dispărută pentru totdeauna, Carlotta, revine după 21 de ani, 8 luni și 6 zile. E vis, e realitate? Totul într-un decor marin, cu un aer de vacanță ratată. Lui Ismael îi va fi greu să aleagă, și rolul i-a fost încredințat lui Mathieu Amalric, cel care între timp a ajuns și el realizator, numai că aici face excepție și doar joacă un posibil iubit/soț destul de neconvingător. Ca să pară mai spectaculos, se recurge la un truc în film și e cooptat și un june-prim de succes, Louis Garrel, care încurcă și mai tare posibilele idile. Scenariul și dialogurile sunt semnate, pe lângă Arnaud, de două femei, Julie Peyr (pe care am mai întâlnit-o și în genericul de la „Jimmy P.”, iar cu Amalric) și Léa Mysius. De remarcat tabloul, portretul nevestei dispărute, care pare o aluzie la o capodoperă din 1944: „Laura”, semnat de inconfundabilul Otto Preminger, cu splendida Gene Tierney.

La taifas cu... Călugăriţa

Regizorul Corin Hardy a pornit de la o poveste cu nuanțe paranormale pe care a situat-o în 1952 și a filmat-o în România, la Mogoșoaia, unde realmente a existat un orfelinat care apare în scenariu, chiar dacă s-a mai turnat un pic și în America. Cei de la Castel Film au reușit să construiască prin decoruri și costume o atmosferă horror, dintre cele mai realiste. Sigur că au existat și efecte speciale, dar inclusiv biserica din Mănăstirea Sfânta Carta a fost o creație scenografică, extrem de izbutită, între altele și pentru că nu s-a putut folosi o capelă reală, la noi fiind interzisă filmarea în interiorul spațiilor aflate sub jurisdicția duhovnicească. Castelul Corvinilor din Hunedoara a devenit și el vedetă, precum și Castelul Bethlem, din Criș, deși s-ar fi dorit Branul, care e însă mult prea puțin generos ca spații, pentru a face loc unei întregi echipe de producție, iar Biertan apare doar cu numele care sună misterios. Apropo, înainte să se apuce de treabă, un preot ortodox a oficiat o slujbă de bun augur! Printre actori s-a numărat Taissa Farmiga (sora Verei, care a lucrat cu Nae Caranfil, în „Closer to the Moon”, și care apărea în „The Conjuring”/„Trăind printre demoni” 1 și 2). Belgianul Jonas Blouquet este fiul lui Isabelle Huppert, în nominalizatul la Oscar „Elle”, iar Maria Obretin a lucrat și ea cu Nae Caranfil în „6,9 pe scara Richter”, și Ingrid Bisu, care e deja stabilită la Los Angeles, a avut o apariție în „Toni Erdmann”, ajuns și el la Oscaruri, pentru peliculele într-o limbă străină și coproducție autohtonă.

Read more: La taifas cu... Călugăriţa

La taifas cu... Alpha

De data aceasta, Alpha nu este o bancă, ci un lup sau mai bine zis o lupoaică, interpretată de un patruped pe nume… Chuck, totul petrecându-se acum 20.000 de ani, într-o lume sălbatică, primitivă, în care firește că vânătoarea este esențială, iar moartea este tratată cu destulă detașare, fiind definită, foarte poetic, ca o plecare la străbuni. O turmă de bizoni pare să fie sfârșitul pentru un tânăr viitor șef de trib. Arta supraviețuirii e foarte bine zugrăvită în acest scenariu atașant, în care personajul principal e greu de definit, inițial, dacă este băiat sau fată. Confuzia cred că este voită și funcționează până la un punct. Keda e interpretat de Kodi Smit-McPhee, un actor australian, cu care ne-am mai întâlnit și în recenta „Planeta Maimuțelor” sau „X-Men” din 2016. Pe tatăl lui, din film, îl știm din „Atomic Blonde: Agenta sub acoperire” și este un islandez cu un nume complicat: Jóhannes Haukur Jóhannesson. Regia i-a fost încredințată lui Albert Hughes, care de la 12 ani s-a apucat de meserie și a fost de șase ori producător și de zece ori realizator. Încercarea omului de a îmblânzi fiara e tratată cu multă răbdare și ingeniozitate, ajungându-se la o comuniune aproape perfectă. Din dușmani de moarte, cei doi devin inseparabili și aproape că funcționează mai bine decât cu semenii lor. Natura e sublim imortalizată și firește fără niciun strop de poluare, pentru că să nu uităm când e imaginat că s-ar petrece această aventură memorabilă, care străbate mai multe anotimpuri și se desfășoară undeva între cer și pământ.