Main menu

header

Un Madox gălăţean pentru Avignon

…Ultima premieră a Teatrului „Fani Tardini” din Galaţi, de vinerea trecută, ne-a readus în universul lui Godot. Nu-i vorba despre celebra piesă a lui Beckett, „Aşteptându-l pe Godot”, ci despre o lume asemănătoare surprinsă de un reputat, pe plan mondial, dramaturg român (care trăieşte la Paris!), Matei Vişniec, cu a lui scriitură „Trei nopţi cu Madox”, pe care valorosul regizor Radu Dinulescu ne-a prezentat-o într-o montare aparte, una diferită de cele văzute în ultimele două decenii la „Comedie”, „Nottara” sau într-un memorabil spectacol-lectură al lui Mircea Marin, în rotonda de la Muzeul Literaturii Române, cu un strălucit Constantin Cojocaru. Textul acesta de referinţă în opera lui Vişniec ţine de teatrul absurdului şi oferă celor cinci personaje (ca şi publicului) iluzia, speranţa, visul unei minuni peste noapte, în locul unde plouă în fiecare duminică. Cel care, la graniţa dintre real şi absurd, ar putea produce divina metamorfoză undeva, în lume, unde nu se întâmplă nimic, pe malul unei mări, este Madox, care joacă orice de dragul jocului şi nu pierde niciodată. Personaj care nu se ştie cine e, de unde vine şi unde va pleca exact, creat ca un joc, ca o evadare de cei cinci, într-o veselă şi tristă ubicuitate, Madox fiind în acelaşi timp în cinci locuri diferite!

„Moromeţi“ de legendă la Teatrul Act

…Capodoperă a literaturii române, romanul „Moromeţii”, ctitorit nemuritor de Marin Preda în 1955, traversează încântător istoria. În biblioteci, pe marele ecran (filmul lui Stere Gulea, cu Victor Rebengiuc şi Mitică Popescu printre mulţi alţii), pe calea undelor, într-un scenariu de teatru radiofonic, în regia lui Cristian Munteanu. Acum a sunat ceasul ca Moromeţii să urce pe scenă, şi nu oricum, ci într-un spectacol absolut fabulos realizat la Teatrul Act, „Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?”, minunat act de cultură.

Spectacolul Caietului-program...

...Pentru mine, orice spectacol de teatru se termină mult după ultima cortină a reprezentaţiei, cu interogaţii, rememorări şi, neapărat, cu lectura atentă a Caietului-program. La ultima premieră a Naţionalului bucureştean, reprezentaţia a întârziat câteva minute şi, neinspirat, am răsfoit frumosul Caiet-program. Al piesei „Hoţi”. Nu celebra dramă „Hoţii” de Friedrich von Schiller, din 1781. Este „Hoţi”, datată 2010, cu semnătura nemţoaicei Dea Loher, născută în 1964. Două idei, citite în Caietul-program, înainte de a începe spectacolul, m-au urmărit în circa 150 de minute de joc, fără pauză.

Cu gândul la Dinu Kivu…

…În istoria teatrului românesc au făcut carieră, înnobilând scena, actori, regizori şi scenografi de excepţie, dar şi cronicari dramatici remarcabili. Printre ei, regretatul Dinu Kivu, plecat nedrept între îngeri, la numai 46 de ani, după un sfert de veac dedicat cronicii dramatice, eseului, portretului în filigran şi interviurilor de substanţă cu mari creatori de teatru. În ’89, când ne părăsea un minunat trubadur de sub balconul Thaliei, prelua ştafeta fiul său Ionuţ, de numai 9 ani pe atunci. Trecut-au anii, unii l-au uitat nemeritat pe Dinu Kivu… Ionuţ a dus însă torţa teatrului mai departe, absolvind, în 2002, ca eminent şef de promoţie, actoria, la UNATC, având din gena tatălui rafinament şi profunzime în actul creator. Şi totuşi nu prea joacă la Odeon, unde-i angajat. Nu s-a lamentat, a căutat evadări, o supapă fiind regia, debutând cu real succes ca director de scenă într-un teatru particular, şi încă unul de top - Godot…

La „Nottara“, „Metoda“ care aureolează „Panica“

…În urmă cu trei ani, am descoperit la Teatrul Nottara un regizor preocupat de psihologia prezentului. Pe Theodor-Cristian Popescu îl ştiam din alte spectacole notabile („Trilogie belgrădeană”, „Îngeri în America”), dar întâlnirea cu textul catalanului Jordi Galceran („Metoda”) l-a prezentat pe remarcabilul om de teatru într-un registru în care s-au completat competenţa, harul şi experienţa americană (în SUA şi în Canada). „Metoda” de la „Nottara” a reprezentat pentru mine unul dintre spectacolele grele, în care apărea la rampă cinismul societăţii contemporane, cu un ţel mizer al evaluărilor pentru posturile de conducere, axat pe idealul oricărui boss vremelnic, acela de a deveni „rechin”. Spectacol ce se joacă şi astăzi cu real succes, cu Cerasela Iosifescu, Adrian Văncică, Gabriel Răuţă şi Alexandru Jitea. Din acest „careu de aşi”, primii doi au ieşit din ecuaţie, din motive obiective (textul - cu numai trei roluri, masculine; Văncică - filmări), în noul spectacol al lui Theodor-Cristian Popescu (tot la „Nottara”): „Panică”, debutul strălucit în dramaturgie al regizorului finlandez Mika Mylliaho. Au rămas sub comanda regizorului profund aplecat spre psihologia contemporană Gabriel Răuţă şi Alexandru Jitea, cărora li s-a alăturat spectaculos Vlad Zamfirescu. Un trio de zile mari, într-o tragicomedie psihologică, trei actori de nota 10, cu o formidabilă poftă de a juca, plini de vervă, subtilităţi şi harul rar al comicului de idee. Un spectacol - întâia premieră din acest an la „Nottara” - în care se râde sănătos, dar imediat se gândeşte tragic, bolile zilelor noastre (şomajul, disponibilizările, ascetismul, depresiile) sunând la fel în Finlanda, România sau (de ce nu?) America.

La Iaşi se poartă „Pălăria“ lui Purcărete

...Regele vodevilului francez, Eugene Labiche (1815-1888), autor a 176 (!) de texte dramatice, reapare la rampa românească, „en fanfare”, cu o capodoperă a genului bulevardier - „Pălăria florentină” („O pălărie de paie din Italia”, titlul original). Jucată în premieră absolută în 1851, la „Palais Royal” din Paris, inclusă în repertoriul celebrei Comedii Franceze (1938), ba şi ecranizată de Rene Clair, în 1927, cu Fernandel în rolul principal, piesa aceasta încântă şi peste secole prin comicul de moravuri şi de situaţii, prin eternele încurcături şi trădări ale dragostei. Iar când un regizor de talia lui Silviu Purcărete îşi asumă spectacolul pe scena Naţionalului ieşean, atunci succesul este asigurat, mai ales că maestrul direcţiei de scenă a avut lângă el mai vechi colaboratori de elită: compozitorul Vasile Şirli (stabilit la Paris, unde este şi director muzical la Disneyland), scenograful Dragoş Buhagiar şi coregraful Florin Fieroiu. Cum Silviu Purcărete îşi făcuse „încălzirea” cu un text de Labiche la Comedia bucureşteană („Femeia care şi-a pierdut jartierele”, cu minunaţii Horaţiu Mălăele, George Mihăiţă şi Dorina Chiriac), era limpede că ne aşteaptă cam două ore de haz nebun, de încântare.

La Naţional, „Zvonuri“ de pe Broadway

…Chiar dacă nu face parte din „careul de aşi” al dramaturgiei americane (Tennessee Williams, Arthur Miller, Eugen O’Neil, Edward Albee), newyorkezul Neil Simon (născut în 1927) este unul dintre autorii care au cucerit Broadwayul, ca scenarist de musical, de televiziune şi de radio, dar şi ca autor de comedii de mare succes în lumea-ntreagă. Firesc ca numele său să fie prezent şi pe scenele româneşti, unde s-a impus rapid cu piesele sale, dintre care îmi vin în minte, acum, „Desculţi în parc” (montată la Teatrul „George Ciprian” din Buzău, cu Sebastian Papaiani, Bănică Jr şi Oana Ioachim - fata regretatului actor şi dramaturg Paul Ioachim), „Biloxi Blues” (cu Tudor Chirilă, regia Iarina Demian, la „Comedie”), „Un cuplu ciudat” (Braşov, Cluj, Bucureşti). Acum, ultima premieră de la Naţionalul bucureştean, piesa „Rumors” - scrisă în 1988, tradusă excelent de Oana Ioachim -, căreia i s-a dat un titlu mai… românesc: „Bârfe, zvonuri şi minciuni”. Prima farsă a lui Neil Simon (militar şi ziarist sportiv, înainte de a se dedica teatrului!), cu replici spumoase, calambururi iscusite, ironii, hazlii răsturnări de logică şi de situaţii, un spectacol pentru bucuria publicului. De la acest punct a pornit şi regizorul Ion Caramitru, oferind un spectacol cu o superdistribuţie şi plin de vervă, cu priză la spectatori, poate puţin cam lung (partea întâi, dinaintea pauzei, se mai poate strânge). O farsă care, zic, se va juca ani buni cu casa închisă!

Lună plină. De teatru, dar şi de aberaţii

…În vremuri agitate, triste, Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad a reuşit (pentru a doua oară consecutiv) să înceapă noul an cu un excelent eveniment pentru sufletul publicului: „Luna plină. De teatru”, între 7 ianuarie şi 6 februarie 2014, cu intrarea de numai 5 lei la fiecare reprezentaţie. Săli arhipline, atmosferă de mare sărbătoare, reprezentaţii de ţinută, într-un repertoriu variat. Pe scurt, acest veritabil Festival de început de an cuprinde următoarele spectacole: „A douăsprezecea noapte” de Shakespeare; „Domnişoara Nastasia” de G.M. Zamfirescu; „Sorry” de A. Galin; „Cei mari, cei mici” de Ioan Peter Pit; „Căsătoria” de Gogol; „Zero”, după „Însemnările unui nebun” de Gogol; „Tăietura” de Mark Rovenhill; „Minotaurul” de M. Black; „Freud şi Bunul Dumnezeu” de M.M. Ionescu; „Un om de milioane” de Ioan Peter Pit; premiera „Dus(h)i cu preshu”, comedie muzicală cu un titlu… modernizat, după Ion Băieşu; „Cu sufletul nu-i de glumit” de D. Dinev; „Tartuffe” de Molière; „Tillsonburg” de Malachy McKenna; „Viaţa ca un joc uşor”, după Butho Straus; „Amoc”, după Stefan Zweig; „Totul despre femei” de Miro Gavran. Fericit este publicul arădean...

La Odeon, „Titanicul“ nu s-a scufundat...

...Dimpotrivă! Teatrul bucureştean a debutat în noul an „en fanfare”, cu o premieră de zile mari: „Titanic vals”, cea mai cunoscută piesă a lui Tudor Muşatescu (scrisă în 1932, la 29 de ani, a patra din cele 10; debut la Paris, în ’23, cu „Focurile de pe comori”). Piesa aceasta s-a jucat în toată ţara, pe scenă, la radio şi la tv, cu mare succes de public şi cu distribuţii celebre (George Calboreanu, Ştefan Mihăilescu Brăila, Radu Beligan, Marin Moraru, Mitică Popescu, Ştefan Bănică, Silvia Dumitrescu-Timică, Tamara Buciuceanu, Stela Popescu, Valeria Gagealov etc.). Şi se va mai juca, pentru că este mereu actuală, de la problemele de familie la cele politice. Familia numeroasă a modestului funcţionar Spirache se pomeneşte peste noapte cu o mare moştenire, prin moartea, în naufragiu, a fratelui lui Spirache, care se vede, împotriva firii sale liniştite, propulsat de ai casei spre politică. Funcţionarul onest se opune, se revoltă, ba ticluieşte şi un testament fals să-l ajute, ţine un discurs prin care cere să nu fie ales deputat, dar, contrar logicii, alegătorii se bulucesc să voteze cel mai cinstit candidat întâlnit. Exact ca în zilele noastre, când posturile sunt cumpărate...

Spectatorul salvează autorul!

…De neconceput, dacă nu revoltător, în lumea teatrului româneasc ultima rotiţă dintr-un spectacol o reprezintă dramaturgul! Autorul piesei fără de care nu se poate porni o nouă premieră, la fel de important ca şi actorii, regizorul, scenograful şi nevăzuta echipă tehnică. Numai că acest element vital este marginalizat, iar în cazul dramaturgilor autohtoni chiar ocolit, de multe ori omis de pe afişe şi din caiete-program, din cauza spaţiului (Sic!), zice-se, dar din lipsă de interes, dacă e să respectăm adevărul. Nu mai vorbesc că un autor român primeşte, în cele mai multe cazuri, pentru achiziţia textului, un mic „mărunţiş”, aşa, de ochii lumii, în contrast jenant cu milioanele regizorilor, unii pentru veritabile şuşe, chiar şi eşecuri, salvate de prieteni din presa de specialitate. Pe vremuri, un dramaturg (ca şi un prozator) autohton putea trăi civilizat cu o piesă bună jucată sau cu un roman serios. Astăzi, cu excepţii de 5%, s-ar muri de foame doar cu literatura. A mai rămas amorul artei, fără de care meseria scrisului ar muri…

„Tartuffe“, ultima bijuterie a lui Victor Ioan Frunză

…Unul dintre marii şi serioşii regizori români contemporani, Victor Ioan Frunză (îi place să fie numit director de scenă!), s-a impus spectaculos, în ’81, la Piatra- Neamţ, chiar cu prezentarea spectacolului de licenţă, alegoria „Dragonul” de Evgheni Şvarţ. De atunci, spectacole de top, de atitudine, creaţie şi impact. În ultimii ani, spectacolele remarcabile ale directorului de scenă Victor Ioan Frunză se contopesc cu o tânără trupă de actori crescuţi de maestru la cotele marii performanţe. Trupa caută, forează, comunică, experimentează, încântă. Cum a fost şi cu „Furtuna” lui Shakespeare (jucată de… patru actori!), cu „Familia Tot” scrisă de Orkeny Istvan sau cu „Scene din viaţa insectelor” semnate de fraţii Capek. Toate la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” din Capitală, toate în scenografia de excepţie a Adrianei Grand. Toate încununate de ovaţii, festivaluri, premii.